Despre ce vorbesc eu aici?

În decembrie acesta se împlinesc 14 ani de la intrarea în vigoare, cu putere de lege, a Tratatului de la Lisabona (2007), care, împreună cu Tratatul despre Uniunea Europeană (fosta denumire Tratatul de la Maastricht) și cu Tratatul despre Funcționarea Uniunii Europene (fosta denumire Tratatul de la Roma), formează edificiul/arhitectura comunității de state europene, unite pe baza acestor documente. Adică, acest tratat ține loc de Constituția Uniunii Europene.

Ei bine, această instituționalizare a fost gândită, dezbătută, aprobată și ratificată de toate statele membre în ideea că ar ea fi funcțională doar pe timp favorabil.

Pe timp de criză, ca să nu mai vorbim despre un timp de conflict, nimeni nu s-a gândit și nimeni nu a discutat dacă edificiul ăsta ar funcționa cât de cât.

De aceea, la fiecare situație generatoare de criză, oricât de măruntă, întregul edificiu european se clatină, ca o construcție ridicată pe nisipuri mișcătoare, fără fundație.

Moment în care intervine rolul personalităților în istoria crizei sau conflictului.

A fost o vreme când Europa a beneficiat de personalități reale, care au menținut pacea și securitatea continentală, ca pe condiția obligatorie, vitală chiar, a creșterii economice și a bunăstării generale, pentru toate statele membre ale UE, în număr de 27, în prezent.

Așa cum este zilele astea o vreme în care Europa este o comunitate de națiuni conduse de birocrați sau de politicieni mărunți, incapabili să înțeleagă mersul lucrurilor, ca să nu mai zicem nimic despre mersul istoriei, dar nici nu le pasă că nu înțeleg.

Și nu numai atât. Guvernarea UE se face în prezent preponderent pe criterii (ca să nu le zicem principii, că nu sunt așa ceva) de populism, de sinecură, de gașcă și de avantaje privilegiate. Atât între națiuni, cât și între reprezentanții fiecărei națiuni în cele trei foruri decizionale ale Uniunii, Consiliul, Parlamentul și Comisia.

Cum ziceam, atâta vreme cât nu suntem ca europeni în vreo criză, ori atâta vreme cât niciun conflict nu ne paște, mai ales unul armat, o asemenea guvernare puternic birocratizată și lăsată pe seama unor oameni mărunți ca personalitate și mai ales lăsată pe seama orgoliilor și preferințelor privielgiate ale politicienilor de toate culorile nu ar fi o problemă, atâta vreme cât se realizează o creștere economică de care beneficiază toate națiunile din Uniune.

Dar UE este în criză. Sau în crize, de mai mulți ani încoace.

Criza provocată de invazia și anezarea Peninsulei Crimeea de Federația Rusă, prin care s-a pus practic capăt epocii de ordine continentală, a fost ignorată, pur și simplu, din 2014 și până în 2022. Asta deoarece UE nu a fost capabilă să ia vreo decizie în problema de securitate europeană iscată de anexare, dar nici să ia vreo atitudine din care să rezulte vreo politică de securitate europeană, pe termen mediu și lung, prin care să fie disciplinată Rusia și readusă în rândul statelor civilizate.

Criza provocată de războiul civil din Siria, cu vârfurile de refugiați din 2015 și 2017, a fost rezolvată prin singura metodă cunoscută de UE: a dat bani Turciei, ca să îi țină pe refugiații sirieni, cu milioanele, să nu ajungă în Europa. Adică, fără ca UE să se implice și fără să impună vreo soluție prin care să se pună capăt războiului civil sirian, unul criminal inclusiv prin apelul la arma chimică și producător de drame umane și umanitare, la nivel de multe milioane de suflete.

Criza provocată de pandemia Covid 19, în 2020 – 2021, a fost gestionată dezastruos, pe bază de decizii aberante, producătoare de morți inutile cu milioanele. Și nu numai atât. Pandemia a promovat nulități în funcții de decizie neargumentată și mai ales necontrolată politic. Astfel încât elementele de corupție deja prezente în arcul guvernamental național și unional deopotrivă au găsit suficiente fisuri în eșafodajul instituțional, pentru a profita la maxim de pe urma pandemiei.

Criza provocată de invazia Ucrainei, în 24 februarie 2022 a avut de la început potențialul de a degenera în conflict al Uniunii Europene (și nu numai) cu Federația Rusă. Mai ales când Kremlinul a indicat ca principal motiv de război (care oricum nu era nici provocat, nici justificat și desigur că este ilegal) tocma dorința Ucrainei de apropiere de Uniunea Europeană. Adică, Rusia a identificat UE ca inamicul său și a anunțat asta pe față, zdrăngănind ca amenințare și arsenalul său nuclear.

În asemenea situație, Uniunea Europeană nu a fost în stare de nicio dezbatere serioasă, din care să rezulte vreo decizie strategică europeană, privind soluționarea conflictului Rusia – Occident, pe teatrul de război din Ucraina. Și asta nu doar în primele momente ale invaziei, ci de doi ani încoace.

De fapt, pe această incapacitate instituțională unională europeană de a gestiona crize sau de a face față vreunui conflict a mizat (corect, am putea spune) cu siguranță și Kremlinul, cu Putin în frunte, atunci când a decis invazia Ucrainei.

De aceea ziceam eu, în introducere, că Orban Viktor face un mare serviciu Uniunii Europe, cu veto-ul său, privind asistența de 50 de miliarde de euro, pentru Ucraina.

Așa măcar le este clar tuturor, indiferent cât de subinteligenți ar fi unii dintre ei, că asta e Uniunea Europeană. Atâta poate. Atâta timp cât mai are norocul să existe.

Situație în care România este benevol defavorizată.

Zic benevol, deoarece poporul român și-a trimis în cele trei foruri decizionale europene niște reprezentanți inepți, inculți, inadecvați și mai ales răi cu propriul lor popor, care, chiar dacă ar vrea, nu ar fi în stare să participe la decizia despre Uniune, în folosul națiunii române. Cu mențiunea că reprezentanții în Consiliu sunt cei de acasă, președintele, premierul, miniștrii noștri, cei de toate zilele.

Și zic defavorizată, deoarece, deși România are a șasea voce în deciziile unionale, bazate pe dubla majoritate, cu aproape 5 la sută din total, noi nu contăm sub nicio formă, în formularea, promovarea și implementarea de politici europene, în niciunul dintre domeniile în care se fac asemenea politici.

Desigur, cu totul altfel ar fi stat lucrurile, dacă România ar avea ca reprezentanți în Parlament, în Consiliu și în Comisie personalități adevărate, care să folosească ponderea însemnată pe care România o are în decizia europeană, astfel încât să se ajungă la o formă de funcționare cât de cât benefică a eșafodajului european, în condiții de criză și chiar de conflict.

Ceea ce nu e prea târziu, anul electoral viitor începând peste câteva zile.

Nu o fi târziu, dar e foarte improbabil, din nefericire.