Astăzi, România se află într-o cu totul altă situație politică, economică și de civilizație decât era la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. O situație incomparabilă, în condițiile în care astăzi România este membru cu drepturi depline nu numai a Organizației Națiunilor Unite, dar și a Uniunii Europene. Și este aliat în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO.

Asta nu înseamnă că astăzi România ar avea automat un cuvânt de spus, în configurarea și implementarea unei noi ordini mondiale, care să asigure pacea și securitatea continentală și mondială, totodată.

Din contră. Atâta vreme cât România nu își asumă statutul de membru al Uniunii Europene și de aliat în NATO nu numai la nivelul avantajelor ci și la nivelul responsabilităților, tot ce va putea face România, prin reprezentanții ei cei mai înalți, este să dea aprobator din cap, la oricare ar fi inițiativele și deciziile promovate de ceilalți membri ai uniunii și ai alianței.

Adică, în condițiile în care România este astăzi liberă să gândească cu mintea ei colectivă și să propună cu autoritatea membership-ului în prestigioasele cluburi de națiuni egale cele mai potrivite pentru ea aranjamente de securitate regională și globală, România are exact aceeași atitudine de stat de mâna a doua, subordonat de bună voie voinței altora. Cum era când se subordona necondiționat Moscovei sovietice, în postbelicul imediat.

Această situație se poate schimba radical, în favoarea României, numai să vrea națiunea română.

Citește și: HARI BUCUR-MARCU – România în Spațiul/Zona Schengen… (II)