Prima școală a omenirii
„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.” (Ioan 1:1)
Există întrebări care nu îmbătrânesc niciodată. Ele au însoțit omul de la începutul existenței sale și îl vor însoți până la sfârșitul istoriei. De unde venim? Care este rostul vieții? Ce este adevărul?
De ce există răul? De ce iubim? De ce suferim?
Și, mai ales, după ce criteriu alegem între bine și rău?
Omul a învățat să ridice orașe, să traverseze oceane, să cucerească văzduhul și să privească spre marginile universului. A învățat să despice atomul și să creeze inteligență artificială. Cunoașterea lui despre lumea materială este astăzi mai mare decât în orice alt moment al istoriei. Și totuși, în fața întrebărilor esențiale ale existenței, omul continuă să caute. Pentru că există o diferență uriașă între informație și înțelepciune.
Poți cunoaște toate legile universului și să nu știi ce este dreptatea. Poți înțelege funcționarea creierului și să nu înțelegi ce este iubirea. Poți construi cele mai performante tehnologii și, în același timp, să le folosești pentru a distruge.
Istoria demonstrează că progresul tehnic nu garantează progresul moral.
Nici o descoperire științifică nu poate răspunde la întrebarea dacă este bine să minți, să trădezi, să urăști sau să ucizi. Știința descrie lumea. Conștiința este cea care hotărăște cum trăim în ea. Poate tocmai de aceea, din cele mai vechi timpuri, omul nu a căutat doar să înțeleagă lumea. Omul s-a căutat pe sine.
„Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut.” (Facerea 1:27)
În câteva cuvinte este cuprinsă una dintre cele mai profunde afirmații despre demnitatea ființei umane. Omul nu este prezentat ca o simplă întâmplare a naturii. E prezentat ca o ființă înzestrată cu libertate, conștiință și responsabilitate.
Poate tocmai de aceea fiecare civilizație importantă din istorie a avut o dimensiune religioasă. Egiptul, Mesopotamia, Israelul, Grecia, Roma, India sau China au încercat, fiecare în felul său, să răspundă acelorași întrebări fundamentale. Formele au fost diferite, limbajul a fost diferit, însă căutarea a fost aceeași.
Omul nu caută doar pâine.
Omul caută sens.
Scriptura exprimă această realitate cu o simplitate dezarmantă:
„A pus în inima lor și gândul veșniciei”. (Eclesiastul 3:11)
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase versete ale Vechiului Testament.
În fiecare om există ceva care refuză să creadă că existența începe și se termină între două date săpate pe o piatră funerară.
Există o sete după adevăr.
O sete după dreptate. O sete după iubire. O sete după veșnicie.
Înainte de a exista universități, înainte de a exista academii și marile biblioteci ale lumii, omul a ridicat temple, sinagogi, biserici, moschei și mănăstiri. În jurul lor s-au format primele comunități de învățătură. Acolo s-au păstrat cărțile, s-a transmis memoria popoarelor și s-au format conștiințe.
Dar cea mai mare moștenire a religiei nu este făcută din ziduri sau pergamente.
Cea mai mare moștenire a religiei este omul.
De-a lungul secolelor, credința nu a urmărit doar să formeze oameni învățați. A urmărit să formeze oameni de caracter. Pentru că o societate nu este susținută doar de legi. E bazată și pe conștiința celor care aleg să le respecte chiar și atunci când nimeni nu îi vede.
Legea poate opri mâna.
Conștiința poate opri gândul.
Între cele două există însă o diferență uriașă.
O lume în care oamenii fac binele doar de teama pedepsei este o lume care trăiește în frică.
O lume în care oamenii aleg binele pentru că îl recunosc ca bine este o lume care începe să înțeleagă libertatea.
Poate că acesta este cel mai mare dar pe care religia l-a făcut omenirii.
Nu răspunsuri pentru toate întrebările. Ea a dat o busolă pentru suflet.
Iar această busolă are trei repere care au traversat veacurile fără să-și piardă puterea.
Adevărul.
Iubirea.
Binele.
În jurul lor s-au construit familii, popoare și civilizații.
În lipsa lor s-au născut cele mai mari tragedii ale istoriei.
Există un lucru pe care fiecare om îl dorește pentru sine, chiar dacă uneori uită să-l ofere celorlalți.
Adevărul.
Nimeni nu își dorește să fie mințit. Nimeni nu își dorește să fie trădat.
Nimeni nu își dorește să fie judecat pe baza unei minciuni.
Poate tocmai de aceea una dintre cele mai dramatice întrebări din istoria omenirii nu a fost rostită de un filozof. A fost rostită de un guvernator roman.
În fața lui Iisus Hristos, Pilat întreabă:
„Ce este adevărul?” (Ioan 18:38)
Întrebarea lui străbate fiecare epocă și fiecare generație.
Ce este adevărul? Este ceea ce ne convine?
Este ceea ce spune majoritatea? Este ceea ce ni se repetă suficient de des încât ajungem să credem?
Sau există un adevăr care nu se schimbă odată cu vremurile?
Cu puțin timp înainte, Hristos rostise cuvinte care aveau să traverseze două milenii:
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan 14:6)
Nu spune: „Eu cunosc adevărul.”
Nu spune: „Eu vă arăt adevărul.”
Spune: „Eu sunt Adevărul.”
Afirmația aceasta este una dintre cele mai îndrăznețe din întreaga istorie a omenirii.
Pentru prima dată, adevărul nu mai este prezentat doar ca o idee sau ca o filozofie.
Primește un chip. Primește un glas.
Primește o viață.
De aceea, în creștinism, adevărul nu poate fi despărțit nici de iubire și nici de libertate.
Adevărul fără iubire poate răni. Iubirea fără adevăr se poate transforma într-o iluzie. Iar libertatea fără adevăr riscă să devină doar puterea de a face orice, fără să mai știm dacă ceea ce alegem ne zidește sau ne distruge.
Hristos spune:
„Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8:32)
El nu spune că libertatea va crea adevărul. Spune că adevărul este cel care îl eliberează pe om.
Poate că înainte de a ne întreba dacă lumea mai are nevoie de religie, ar trebui să ne întrebăm dacă poate exista o lume fără adevăr. Poate că, odată ajunși aici, descoperim că adevărul nu este suficient dacă rămâne doar o idee.
El trebuie trăit.
De aceea, Hristos nu a vorbit doar despre adevăr. L-a unit pentru totdeauna cu iubirea.
În toate marile religii ale lumii întâlnim îndemnuri la dreptate, milă și compasiune. Creștinismul aduce însă ceva care schimbă pentru totdeauna perspectiva asupra omului: Dumnezeu nu îi cere omului doar să iubească. Dumnezeu Se descoperă pe Sine ca iubire.
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan scrie simplu:
„Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan 4:8)
Poate că nicio definiție nu a influențat mai profund civilizația creștină decât aceasta. Dacă Dumnezeu este iubire, atunci iubirea nu mai este doar o emoție trecătoare. Devine felul în care omul este chemat să trăiască.
Într-o lume în care puterea era măsurată prin cuceriri, iar gloria prin numărul celor învinși, Hristos schimbă însăși măsura măreției. Fericiți nu mai sunt cei puternici. Fericiți sunt cei milostivi. Fericiți sunt făcătorii de pace.
Fericiți sunt cei curați cu inima. Fericiți sunt cei ce flămânzesc și însetează după dreptate.
Pentru prima dată în istorie, puterea nu mai este asociată cu stăpânirea celuilalt. O găsim asociată cu stăpânirea de sine.
Omul nu mai este chemat să-și învingă aproapele.
Este chemat să-și învingă propriul egoism.
Poate că aceasta este una dintre cele mai mari revoluții aduse de Evanghelie.
Nu schimbarea unui imperiu. Schimbarea inimii omului. Când un învățător de Lege Îl întreabă pe Hristos care este cea mai mare poruncă, răspunsul pare surprinzător prin simplitatea lui:
„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău… iar a doua, asemenea acesteia: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Matei 22:37-39)
În aceste cuvinte se sprijină întreaga viață creștină. Nu frica. Nu constrângerea. Nu interesul.
Iubirea.
Și totuși, iubirea despre care vorbește Hristos nu este sentimentalism. Nu este slăbiciune. Nu înseamnă să aprobăm orice și să confundăm compasiunea cu lipsa discernământului.
Iubirea adevărată merge întotdeauna împreună cu adevărul. Ea nu umilește.
Nu manipulează. Nu se folosește de celălalt.
Sfântul Apostol Pavel descrie această iubire într-un mod pe care nici timpul, nici cultura nu l-au putut învechi:
„Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul… toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.” (1 Corinteni 13)
Poate că fiecare om ar trebui să citească aceste cuvinte nu întrebându-se dacă îi descriu pe ceilalți.
Întrebându-se dacă îl descriu pe el. Din întâlnirea dintre adevăr și iubire se naște binele.
Nu binele impus prin forță. Nu binele făcut din interes. Doar binele ales în libertate.
Scriptura spune:
„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.” (Romani 12:21)
Este o propoziție atât de scurtă și, în același timp, atât de greu de trăit.
Pentru că instinctul omului este să răspundă răului cu rău. Jignirii cu jignire. Ură cu ură. Violenței cu violență.
Hristos propune un alt drum.
Un drum care nu neagă existența răului, dar refuză să-i devină asemănător.
Poate că aceasta este adevărata putere. Nu aceea de a-l învinge pe celălalt.
Aceea de a nu lăsa răul să ne schimbe sufletul.
Într-o lume care admiră succesul, puterea și competiția, Evanghelia continuă să vorbească despre smerenie, iertare și slujire. Aceste cuvinte par, uneori, fragile.
Și totuși, de două mii de ani, ele continuă să modeleze conștiințe.
Poate pentru că sufletul omului recunoaște adevărul chiar și atunci când îi este greu să-l trăiască.
De aceea, creștinismul nu este doar o colecție de porunci. Este o chemare.
O chemare adresată libertății fiecărui om.
Dumnezeu nu obligă. Nu constrânge. Nu cucerește prin forță.
Încă din primele pagini ale Scripturii, omul primește libertatea de a alege.
„Iată, ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul; alege viața…” (Deuteronomul 30:19)
Aceste cuvinte străbat întreaga istorie biblică.
Dumnezeu putea crea ființe care să-L asculte fără să poată spune „nu”.
A ales însă să creeze oameni capabili să iubească. Iar iubirea nu poate exista fără libertate.
Când tânărul bogat pleacă întristat, Hristos nu îl oprește. Când mulți dintre ucenici Îl părăsesc, nu îi silește să rămână.
Se întoarce către cei doisprezece și îi întreabă:
„Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6:67)
În această întrebare se află una dintre cele mai profunde lecții despre libertate.
Dumnezeu respectă conștiința omului chiar și atunci când omul Îl refuză. Poate tocmai de aceea credința nu poate fi impusă. Ea poate fi doar primită. De două mii de ani, oamenii încearcă să-L explice pe Hristos.
Unii Îl văd ca pe un mare învățător. Alții ca pe un reformator moral. Alții ca pe una dintre cele mai importante personalități ale istoriei.
Pentru creștini însă, Hristos este mai mult decât o figură istorică.
Este Cel în care adevărul, iubirea și binele nu mai sunt doar idealuri. Au devenit viață. Imperii au dispărut. Regate au căzut.
Ideologii care păreau de neclintit au fost uitate.
Însă cuvintele rostite de Hristos continuă să fie citite în fiecare zi, pe toate continentele.
Nu pentru că au fost impuse prin sabie. Pentru că au fost primite, din generație în generație, în libertatea conștiinței.
Poate că aceasta este întrebarea pe care fiecare om este chemat să și-o adreseze.
Nu dacă Dumnezeu are nevoie de om. Dacă omul poate trăi fără adevăr.
Fără iubire. Fără bine.
Religia nu îi răpește omului libertatea.
Îi arată pentru ce merită să o folosească.
Și poate că aceasta este cea mai mare lecție pe care o lasă în urmă.
Nu aceea că omul trebuie să creadă. Aceea că omul este liber să aleagă ce fel de om dorește să devină.
În noaptea în care știa că merge spre Pătimirea Sa, Hristos nu S-a rugat pentru putere. Nu S-a rugat pentru biruință.
Nu S-a rugat pentru pedepsirea celor care aveau să-L judece.
Pentru cei care erau lângă El. Și pentru cei care aveau să vină după ei.
Pentru fiecare suflet care avea să creadă prin cuvântul lor. Și a rostit una dintre cele mai tulburătoare rugăciuni din întreaga Scriptură:
„Nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine, așa și aceștia să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
Părinte, voiesc ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat… ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei. (Ioan 17:20-21, 24, 26)
Orice aș spune în plus este de prisos. Și pentru că indivizii aceștia care-și spun useriști și au un război continuu cu Hristos, împotriva Lui și a tot ce înseamnă tradiții, aleg să închei cu o postare a dlui Anatol Basarab:
„Dacă trădarea ar putea fi iertată, diavolul ar sta lângă Dumnezeu. Există lucruri care nu pot fi iertate făra consecințe. Nu pentru că ești ranchiunos, ci pentru că iertarea trădării ucide dreptatea”.
Asta va face cu voi istoria, „domnilor” si mai ales „doamnelor” sau fluizilor din Uniunea Spulberați România.
