Bună dimineața, țară! Somn ușor!

     Acum, când ne pregătim de o nouă zi, sau probabil de o nouă eră, e vremea bilanțului.

     Cum așa devreme? Mă întrebă un interlocutor volant, care se amestecă prin mulțime, cu intenția vădită de a-și scăpa urma…

     Mă gândesc: joacă omul pitulacu, e din timpurile vechi, din garda care pare că nu se mai sfârșește, încurcând ițele pământenilor neobișnuiți cu astfel de specimene retro…Și mă afund și mai mult în gândurile mele, profund agasante pentru unii.

     Bună dimineața, țară! Somn ușor!

     Ce bine-ți este în această letargie fără de sfârșit! Această amorțeală care te cuprinde cu atât de multă discreție, scotându-ți în evidență eleganța, ștaiful!

     Ești tu, țara mea de dor, care de departe atragi cu șarmul tău irezistibil mulțimile. Hoarde de hiene care parcă nu se mai termină venind! Roiuri, cârduri, gloate de paraziți, pe care lumea nu vrea să-i mai încapă și care s-au constituit, de ceva vreme, nu mult, vreo 2000 de ani, într-o masă migratoare menită, asemeni termitelor, să mistuie tot ce le iese în cale, după propriul interes. După propria foame!

     Și tu?

     Stai!

    Și dormi! În papuceii pe care, cu atât de multă dăruire, ți i-au croșetat cândva bunicii, acei nesuferiți, care din prea multa lor dragoste s-au gândit să-ți fie cald și bine…Astfel, s-au apucat de arat, de semănat, au recoltat și, în cele din urmă, au început a crește oile, pe care, după câțiva ani, au început a le tunde, pentru ca mai apoi să spele lâna, să o ducă la darac, să o toarcă, pentru ca în final, în nopțile lungi de iarnă, să împletească pentru tine.

     Ce lume! Câtă răbdare! Ce desuet!

     Auzi tu? Ani de răbdare și muncă! Ani?

     Când azi e atât de simplu!

     Supermarket!

     Asta eră!

     Ce atâta grijă, când, pentru bunăstarea noastră, are cine gândi!

     tâta răbdare?

     Prea mult!

     Prea de tot!

    Suntem în epoca mașinilor de zbor și a turboreactoarelor care comprimă distanțele la o aruncătură de băț. Acum, când zbori la Paris într-o oră jumătate doar că să vizitezi un magazin celebru, tu vrei să mai am răbdare cu oaia? Cu acea viață retro, în care totul pare de pe altă planetă?

     Ești nebun!

     Da, sunt nebun, dar la coadă la Louis Vuitton stai! … și ce stai… și cât te umilești doar ca un neica nimeni cu papionul agățat de gât, să-ți permită să te uiți tembel la niște… alea, pe care oricum nu le înțelegi, dar care, vezi, dragă domnule, au sorginte, ștaif și moft.

     Doamne, am uitat „mă ia greața”!

     Ce-i aia?

     Cum? Nu știi?

     Aaaa, e un fel de dispreț față de jesturi și figuri ce parcă abundă și nu mai au capăt!

     Mă duc să mă culc, că m-am plictisit și efectiv simt nevoia să mă liniștesc.

    Păi și cu țara mea de dor ce facem? Cum o împăcăm să nu se mai plângă? Să nu mai geamă continuu, umilindu-se pe la porți.

     Simplu! La muncă!

     Bâta-n mâna și la muncă!

     La starea cea dintâi, care i-a dăruit atâtea satisfacții!

    Ce satisfacții, domnule, ești nebun? Ce satisfacție să-ți vezi copiii in jurul mesei, zâmbind îmbujorați și plini de viață? Ce satisfacție? Ai mei sunt departe și-i văd prin toate icoanele de prin casă, da-s „stranieri”. Ce știi tu? Așa că mai lasă-mă cu oaia ta plină de păr și vino de mă ajută să descarc portbagajul!

     Portbagajul? Ce-i ăla?

     E tot un fel de coș al căruței tale, numai că-i mai sofisticat și mai rapid.

     Aha!

     Și ce-i în el?

     De toate!

     Chiar și ciorapi din ăia pe care tu te chinuiești atât de mult să ți-i faci!

     Ahaaaa!

     Așa deci!

    Careva să zică, după atât de mult efort cu confecționatul lor, tot eu să vin și să te ajut să-ți descarci portbagajul?

     Cam așa!

    Eu sunt extrem de obosit! Nu știi ce aglomerat și stresant e să alergi, cu lista asta lungă, după cumpărături… E o lume atâta de încâlcită și pestriță, cu oameni atât de neprietenoși, pe care nu-i cunoști și care, practic, nu au nimic a face cu tine!

     Cum, frate, așa ceva?

     Pe ce lume trăiești sau de unde vii cu asemenea povești?

     Din vremuri demult, revărsate peste zorii pe care tu încă îi mai speri. Așa că somn ușor și te-oi trezi eu la…noapte! Când supermarketul va fi închis, când aeroporturile vor tăcea, când portbagajele se vor fi golit, iar papucii cei noi, cumpărați la Paris, vor fi lăsați undeva, într-un colț, pentru că nu mai sunt la modă. Atunci poate îți vei aminti de cei vechi. De papuceii aceia făcuți încet. Cu răbdare. Cu lână. Cu mâinile unor oameni care nu știau să vorbească despre „bunăstare”, dar știau să ți-o pună în picioare. Și poate că atunci vei înțelege de ce oaia nu se grăbea. De ce bunica nu se grăbea. Și de ce țara mea de dor încă stă la poartă, cu ochii spre drum, așteptându-și copiii. Nu să-i întrebe ce-au cumpărat. Nu să-i întrebe cât au câștigat. Ci doar atât: „Ați venit?” Iar dacă n-am venit, să nu-i mai spunem că n-a fost să fie. Să nu-i mai spunem că n-a avut noroc. Să nu-i mai spunem că lumea s-a schimbat. Poate că lumea s-a schimbat. Noi, însă, am uitat să ne mai întoarcem.

     Așa că dormi. Dormi în papuceii bunicii. Și dacă, la noapte, vei visa că se întoarce cineva acasă, să nu te grăbești să te trezești. S-ar putea să fie chiar țara ta. Venită să te întrebe, în sfârșit: „Mai știi cine ești?”

 

Autor: Preot Constantin Liviu Cojocărescu, Revista ART-EMIS

Citește și: ALEXANDRU BOCHIȘ-BORȘANU – Familia – vatra originară a genezei națiunii

Sursa imagine: Cuvântul Națiunii, imagine generată cu IA