– cetățeanul înțelege rostul și rolul social al sportului de performanță cu participare individuală, oricare ar fi acela, atletism, box, canotaj, echitație, gimnastică, lupte, natație, ski, tenis…

– cetățeanul se uită la ce politici propun partidele politice în materie de sport, este de acord cu una dintre ele și îi votează pe cei are sunt capabili să pună în practică politica în domeniul sportului, agreată de cetățeanul nostru;

– cetățeanul se uită critic cum aleșii săi pun în practică politica lor în domeniul dezvoltării durabile a sportului de performanță individuală, cum alocă ei resurse în planuri pe mulți ani, cum construiesc ce au de construit pentru asta (stadioane, săli, piscine etc.), cum includ materii de sport de performanță în școli și universtiăți, cum acordă burse și facilități de antrenament, cum sponsorizează echipe și cluburi, din banul public, pe față, adică cum transformă ei sportul individual de performanță, dintr-un bun privat într-un bun public, la care are acces neîngrădit oricine vrea să facă așa ceva;

– cetățeanul constată că, prin transformarea asta, pe bază de politici și de alocare a resurselor umane, financiare, materiale și de altă natură, la nivel de mase largi, încep să apară vârfurile de performanță, în școli și cluburi;

– vârfurile astea participă la competiții internaționale, pe care le câștigă uneori, prilej cu care se ridică steagul național și se intonează imnul de stat al României;

– văzând cum se ridică drapelul și auzind cum sună imnul, cetățeanul este cuprins de o nedisimulată mândrie națională, că uite cum a făcut el, ca cetățean, ca steagul României să fie așa de sus!

Oricare alt algoritm nu este altceva decât ipocrizie penibilă.