Este momentul în care anumite națiuni devin leagăne de civilizație industrială. Adică, acele națiuni sunt surse de idei, de inovații, de inventică, de soluții și sunt în același timp exemple de performanță într-o competiție de tip industrial (în care națiunile se întrec între ele care să producă mai repede, mai ieftin și mai de calitate mărfuri, prin exploatarea cât mai dibace a piețelor de materii prime, de forță de muncă și de desfacere).

Tot în acel moment, alte națiuni devin leagăne de conservatorism, de rezistență la nou, care și ele trebuie să se identifice, dar nu prin idei, inovații și soluții, ci prin instituționalizarea tradițiilor, prin exacerbarea succeselor trecute, în competițiile de tip feudal (posesiunea și controlul feudelor). Adică, și ele sunt obligate să își dezvolte repere identitare naționale, doar că tipul de competiție în care se bagă, contând pe un succes garantat, este cel al măsurării trecutului, pentru a vedea care îl are mai măreț. Unitatea de măsură fiind doar cea a mărimii posesiunilor sau teritoriilor controlate, în trecut.

Cel mai simplu se vede diferența asta în atitudinea gânditorilor naționali față de istorie.

Cei care au adoptat teza că națiunile, la fel ca și indivizii, se dezvoltă, devin mai buni, de-a lungul istoriei lor, se uitau la istorie ca la o sursă de a afla de unde vine națiunea lor, mai ales ca reper de tipul: uite unde eram și iată unde am ajuns! Iar dacă vrem să ajungem și mai bine decât atât, haideți să vedem ce trebuie să mai descoperim științific, să înțelegem împreună, să educăm întreaga națiune, pentru a lucra mai repede, mai bine și mai profitabil, pe piețele unde suntem în competiție cu alții.

Cei care au adoptat teza că națiunile nu pot avea identitate decât pe piloni istorici, de tipul faptelor mărețe nu numai ai actualei națiuni, ci și a celor care ocupau teritoriul național cu oricât de mult timp în urmă, fapte care să le justifice conservatorismul (adică rezistența la progres de civilizație industrială), se uitau la istorie ca la cel mai temeinic argument pentru atitudinile lor de respingere a competiției pe bază de inventică și inovație, ori pe cunoașterea științifică a lumii.

Desigur, în cele trei secole și mai bine, care au trecut de atunci, multe națiuni inițial conservatoare au adoptat o atitudine colectivă în favoarea noului, a progresului, dar au fost și națiuni care s-au cramponat în conservatorismul non-competitiv. Cel puțin pentru o vreme, până când s-au lămurit cum stă treaba cu progresul revărsat în bunăstarea colectivă.

Epoca post-industrială, care a început în Occident cam din anii 1970 și s-a desăvârșit cam o dată cu sfârșitul secolului trecut, repune în discuție conceptul de identitate națională.

Printre altele, această epocă post-industrială a schimbat natura competiției dintre națiuni, care nu se mai întrec să vadă care dintre ele pot produce bunuri industriale mai ieftin, mai repede și mai bine, cu succes mai mare pe piețele de materii prime, de forță de muncă și de desfacere, ci se întrec care dintre ele pot să ofere soluții mai viabile (sustenabile este cuvântul la modă), mai ieftine și mai așezate (reziliente este cuvântul la modă) pentru ca membrii națiunii să beneficieze de avantajele globalizării, pe o planetă care să continue să susțină civilizația omenească, pentru viitorul previzibil.

Doar că, de data asta, nu mai vorbim despre brending (Made in …) ci despre cum vrea fiecare națiune să fie reperată în concertul global al națiunilor locuitoare ale Planetei Pământ.

Ceea ce, dacă e să folosim atitudinea față de istorie ca reper, presupune o simbioză între acceptarea condiției de dezvoltare, de devenire, de progres național (prefigurarea istoriei de mâine) și acceptarea relevanței faptelor trecute ale istoriei, în conturarea unei identități naționale astăzi.

Mai ales când faptele din trecut sunt relevante nu numai pentru națiunea în cauză, ci pentru întreaga omenire.

Tot desigur, astăzi avem națiuni care înțeleg și acceptă schimbarea naturii competiției între ele, așa cum avem națiuni care nu înțeleg asta și care țin cu dinții de locurile ocupate de ele în competițiile trecute, de pe vremea epocii industriale, deși ele nu mai sunt națiuni industriale, în condițiile în care ponderea sectorului industriei este de sub un sfert din totalul produsului lor economic și ocupă mai puțin de o cincime din forța de muncă națională. Locuri necontestate, doar că din trecut. Adică, fără nicio relevanță actuală, nici măcar de prestigiu, d-apoi de identitate națională.

Și avem, la fel de bine înțeles, și națiuni ale căror singur reper identitar clar definit este că ele nu știu nici astăzi pe ce lume se află.