Am ieșit în crăpat de ziuă, cu coliva pregătită, și am descoperit că Bucureștiul are o viață secretă despre care nu vorbește nimeni. În timp ce unii încă se răsuceau prin așternuturi, pe trotuare se pusese în mișcare o întreagă armată de femei cu basmale legate, coșuri în mâini și o hotărâre de nezdruncinat. Era deja calea babelor! Un lanț nesfârșit de babe pornite spre biserică, într-o misiune de importanță capitală: să prindă loc la mesele de pomenire. Nu era timp de pierdut, nu se negocia, nu se făceau concesii. Cine a prins masă, a prins! Cine a întârziat, să-și asume consecințele! Și să stea „afară să înghețe dacă sunt puturoase”!  De aia am văut eu cafelu’ la 3,30! De frica lor!

     Și să nu credeți că poți intra oricum în această operațiune solemnă. Ai coliva, ai lumânările, ai colacul, ai coșul cu bunătăți, ai vinul, ai tot ce trebuie, dar dacă nu ai pâinea aceea în formă de floare, parcă nu ești primit cu toate actele în regulă. Floarea trebuie să fie acolo! Rotundă, rumenă, frumoasă, cu petalele ei bine conturate, de parcă însăși tradiția a hotărât că pomenirea nu se poate face fără ea. Coșurile sunt adevărate expoziții gastronomice, fiecare după putere, pricepere și dragostea cu care a fost pregătită. Coliva stă la loc de cinste, acoperită cu grijă, iar printre toate bunătățile se află ceva ce nu se vede, dar se simte: numele celor pentru care au venit. Toți!

     E o agitație aproape comică. Fiecare își păzește coșul, își caută locul, își aranjează lucrurile, mai schimbă o vorbă cu vecina, mai verifică dacă n-a uitat ceva acasă. Basmalele se mișcă în toate direcțiile, pașii sunt grăbiți, iar experiența se citește pe chipuri. Unele sunt veterane ale pomenirilor, știu exact unde se așază fiecare lucru și cum se desfășoară întreaga rânduială. Comandante de oști, tati! Nu mișcă nici popa în flanc! Altele, mai tinere, învață din mers. Există o ierarhie nescrisă, o disciplină transmisă din generație în generație și, bănuiesc eu, un regulament secret al ocupării meselor, pe care încă nu l-am descoperit.

     Dar dincolo de toată această veselă mobilizare matinală, e ceva care mă emoționează. Pentru că noi nu venim aici doar cu mâncare. Venim cu dor. Venim cu nume pe care nu vrem să le lăsăm să se piardă, cu chipuri pe care le purtăm în memorie, cu oameni care au stat cândva la mesele noastre și care astăzi sunt pomeniți în rugăciune. Coliva, grâul acela fiert și îndulcit, poartă în el simbolul învierii și al vieții care nu se sfârșește odată cu moartea. Pâinea se împarte, bucatele se dau de pomană, numele se rostesc, iar cei plecați rămân, într-un fel pe care numai sufletul îl înțelege, parte din masa noastră.

     Se schimbă vremurile, se schimbă casele, se schimbă oamenii, se schimbă până și felul în care ne îmbrăcăm, dar în dimineața Moșilor, femeile își leagă basmalele, își pregătesc coșurile, coc pâinea în formă de floare și pornesc spre biserică. Unele au învățat toate acestea de la mamele lor, mamele lor de la bunicile lor, iar bunicile de la alte bunici despre care poate că nici nu mai știm cum le chema. Și totuși, toate sunt acolo. Într-o succesiune de gesturi care nu s-a întrerupt și care ne leagă de cei dinaintea noastră.

     Am luat calea babelor. Da’ ce-mi place! Cu scandal pe șoptite, cu foială, cu dat mărunt din buze și cu toată trăirea aceea de comunitate. Pentru că, printre coșuri, colive, basmale și pâini înflorate, am descoperit că nu sunt doar un om care merge la biserică într-o dimineață de noiembrie. Sunt o verigă într-un lanț pe care nu-l văd în întregime, dar căruia îi aparțin. Un lanț care începe mult înaintea mea și care, dacă vom avea grijă de el, va continua mult după ce noi nu vom mai fi.

     Iar într-o bună zi, cineva va ieși și el în crăpat de ziuă, cu o colivă în brațe, va căuta o pâine în formă de floare și se va grăbi să prindă un loc la masa bisericii. Poate va purta basmaua bunicii. Poate va pomeni si numele noastre pentru veșnicie.

     Și atunci vom înțelege că n-am plecat cu totul. Că am rămas în rugăciunea cuiva, în tradiția cuiva, în dragostea cuiva.

     O mămăică pe care o știu de mult, mi-a făcut semn să mă aplec spre ea care stătea, normal, pe scaun. Strana cânta! Și mămăica mă întreabă șoptit la ureche: draga mea Zoe, de ce nu ai rămas în lumea asta mare, oriunde? Ai stat aici în țara asta care nu a făcut decât să-și bată joc de noi? Știa mamaia ce gură mare am în scris…și nu numai…

     Și

     Domnul să ne miluiască!

     Pentru mine înseamnă toți cei plecați până la Unul!

     Dumnezeu să-i ierte si să ne odihnească strămosii în pace!

     Amin!