Mâine e Sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și, de fiecare dată când vine această sărbătoare, mă surprind gândindu-mă la ei cu o emoție pe care nu știu prea bine să o explic. Nu este doar evlavie, nu este doar admirație pentru făpturile cerești despre care ne vorbește Scriptura. Este ceva mai adânc, un amestec de iubire, uimire și smerenie în fața unei lumi pe care nu o văd, dar a cărei existență o simt ca pe o taină a credinței mele.

     Pe Arhanghelul Mihail îl iubesc într-un fel aparte. Când mă gândesc la el, primul lucru care îmi vine în minte este puterea. Nu puterea aceea pe care o înțelegem noi, oamenii, și pe care ne grăbim atât de des să o transformăm în autoritate, stăpânire și orgoliu. Despre puterea încredințată de Dumnezeu unei făpturi care nu uită nici o clipă cui îi datorează măreția. Câtă putere trebuie să fi pus Dumnezeu în cel căruia i-a încredințat conducerea oștirilor cerești! Și câtă ascultare în cel care, deși este căpetenia unei asemenea oștiri, nu îndrăznește să se substituie Celui care l-a învestit cu această putere!

     M-am întrebat de multe ori de ce îl reprezentăm cu sabia. De ce un asemenea simbol al luptei într-o lume cerească despre care înțelegem că a fost creată în pace, armonie și echilibru? Dumnezeu nu a creat răul și nici nu a creat îngerii pentru război. Dar libertatea făpturilor Sale a făcut posibilă și răzvrătirea. Poate că tocmai aici începe să se dezvăluie măreția lui Mihail: nu în faptul că poartă sabia. În faptul că nu a ales niciodată să o ridice împotriva Celui căruia Îi slujește.

     Și mai este un moment din Scriptură la care mă întorc mereu. În Epistola lui Iuda, atunci când Mihail se împotrivește diavolului pentru trupul lui Moise, Arhanghelul nu îndrăznește să rostească el însuși o judecată de hulă, ci spune atât: „Să te certe pe tine Domnul!” (Iuda 1,9).

     Câtă măreție încape în această propoziție! Conducătorul Oștirilor Cerești, cel care se înfruntă cu puterile întunericului, nu își revendică dreptul de a judeca în locul lui Dumnezeu. Nu își proclamă puterea, nu își invocă rangul, nu se așază deasupra rânduielii dumnezeiești. Își cunoaște locul și, mai ales, Îl cunoaște pe Cel căruia Îi aparține.

     Mă gândesc uneori la acest paradox și mă cutremur. Noi, oamenii, ne pierdem atât de ușor în propria putere, atât de repede ajungem să credem că ni se cuvine totul, că putem judeca, hotărî, pedepsi și stăpâni. Iar Mihail, căruia Dumnezeu i-a încredințat o putere pe care nici nu o putem cuprinde cu mintea, rămâne în ascultare. Poate că de aceea îl iubesc atât. Pentru că în el văd o măreție care nu are nevoie să se proclame. O putere care nu se răzvrătește. O autoritate care nu uită niciodată Izvorul ei.

     Și numele lui! Mi-cha-El. „Cine este ca Dumnezeu?” Nu este o afirmație despre propria măreție. Este o întrebare care așază întreaga făptură în fața Creatorului. Mă întreb dacă nu cumva acesta este cel mai frumos răspuns pe care îl poate da o făptură atunci când i se încredințează o putere uriașă: să nu uite niciodată că nimeni nu este asemenea lui Dumnezeu.

     Despre Gavriil simt altceva, dar nu mai puțin profund. El este purtătorul veștii. Și nu al oricărei vești. Este purtătorul al acelor vești care au schimbat cursul istoriei mântuirii. Îl întâlnim în cartea lui Daniel, îl întâlnim în templu, înaintea lui Zaharia, vestindu-i nașterea lui Ioan Botezătorul, iar apoi vine momentul în care este trimis la o tânără din Nazaret. O tânără al cărei nume avea să fie cunoscut până la marginile lumii: Maria.

     Ce veste a purtat Gavriil! Ce taină i-a fost încredințată! Cuvintele sale aveau să vestească Întruparea Cuvântului, venirea lui Dumnezeu în lume, începutul unei istorii pe care omenirea o așteptase fără să poată cuprinde felul în care avea să se împlinească.

     Și mă gândesc la întâlnirea lui cu Maria. La emoția acelei clipe, la întrebarea ei, la răspunsul îngerului și, mai ales, la cuvintele cu care Maria primește vestea: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1,38).

     Gavriil vestește. Maria primește. Iar prin această întâlnire se deschide pentru omenire drumul Întrupării. Îngerul nu își însușește vestea, nu cere nimic pentru sine, nu devine centrul minunii pe care o anunță. Vine, vestește și slujește. Cât de diferită este această măreție de felul în care înțelegem noi, uneori, importanța și recunoașterea!

     Mihail și Gavriil. Unul conduce Oștirile Cerești, celălalt poartă vestea care schimbă lumea. Unul este asociat cu lupta împotriva răului, celălalt cu vestirea tainei Întrupării. Dar în amândoi văd aceeași lumină: puterea de a sluji fără a-și însuși slava Celui căruia Îi slujesc.

     Și poate că tocmai de aceea mă întreb uneori cum ar fi să stau în fața unuia dintre ei. Să-l văd pe Mihail, pe care mi-l imaginez atât de puternic, atât de neclintit, și să-l pot privi fără să mai fie nevoie de nici o reprezentare, de nici o icoană, de nici o descriere omenească. Sau să stau în fața lui Gavriil, purtătorul atâtor vești dumnezeiești.

     Și aici se întâmplă ceva ce nici eu nu reușesc să-mi explic. Eu, omul întrebărilor, omul care nu se mulțumește cu răspunsuri și care poate răscoli o idee până când ajunge la ultima ei fibră, mă gândesc că, dacă aș fi vreodată în fața lor, nu aș avea nimic de întrebat. Nimic. Nici măcar o singură întrebare. M-ar cuprinde, probabil, toate laolaltă: smerenia, emoția și bucuria. Și poate că aș tăcea. Pentru prima dată, tăcerea ar spune mai mult decât toate întrebările mele.

     M-am întrebat același lucru și în legătură cu Hristos. Am auzit cândva, într-un podcast din Spania, o întrebare pe care realizatorul o adresa fiecărui invitat la final: „Ce L-ai întreba pe Iisus dacă te-ai întâlni cu El?” M-am întors de multe ori la întrebarea aceasta. Și mi-am dat seama că răspunsul meu este unul singur: nimic. Nu L-aș întreba nimic. Nu I-aș cere explicații pentru ceea ce nu am înțeles, nu L-aș întreba de ce, nu I-aș cere să-mi dezvăluie tainele pe care mintea mea nu le-a putut cuprinde.

     I-aș cere să mă îmbrățișeze.

    Atât. Să mă cuprindă în brațe și să simt cum este să fii îmbrățișat de Iubirea însăși. Eu, un om păcătos, cu toate neputințele, rătăcirile, întrebările și poverile mele. Să simt, măcar pentru o clipă, cum este să te afli în brațele Celui care nu are nevoie să-I explici nimic pentru a ști cine ești.

     Poate că aceasta este cea mai mare dorință a unui suflet care a căutat mult: nu să primească toate răspunsurile, doar să ajungă, în cele din urmă, acasă.

     Nu știu cum sunt îngerii. Nu știu cum arată lumea lor și nici nu pretind că pot desluși tainele pe care Dumnezeu nu a socotit de cuviință să ni le descopere. Știu doar că îi iubesc, că mă gândesc la ei cu o bucurie aparte și că sărbătoarea lor mă face să privesc puțin mai atent spre cer. Iar dacă există ceva ce aș vrea să învăț de la Mihail și Gavriil, este tocmai această frumusețe a slujirii: să ai putere fără să te înalți pe tine, să porți o veste fără să-ți însușești slava ei, să fii mare fără să uiți niciodată Cui Îi datorezi totul.

     De aceea, în ziua aceasta, nu vreau să le adresez doar o urare. Vreau să le mulțumesc pentru ceea ce reprezintă în credința mea, pentru taina pe care o poartă și pentru că, prin existența lor, îmi amintesc că lumea nu se termină la ceea ce văd ochii mei.

     Sfinte Arhanghele Mihail, mare Voievod al Oștirilor Cerești, ocrotește-ne și învață-ne puterea ascultării!

    Sfinte Arhanghele Gavriil, vestitor al tainei dumnezeiești, adu lumină în inimile noastre și învață-ne să primim cuvântul lui Dumnezeu!

     Iar nouă, oamenilor, dă-ne Doamne măcar o fărâmă din smerenia cu care slujesc îngerii Săi.

    La mulți ani tuturor celor care îi poartă numele! Și fie ca, dincolo de urările acestei zile, să nu uităm niciodată că cea mai mare măreție a unei făpturi nu este să fie asemenea lui Dumnezeu. Este să-L iubească atât de mult încât să nu-și dorească niciodată să-I ia locul.

     Domnul să vă miluiască.