Există o iluzie care îi cuprinde pe aproape toți cei care ajung la putere: încep să creadă că li se cuvine. Că funcția le conferă un drept de proprietate asupra țării, că votul primit le oferă dreptul de a hotărî inclusiv câtă libertate mai poate avea cetățeanul și că oamenii trebuie să le datoreze supunere pentru simplul privilegiu de a fi conduși de ei. La început cer încredere, apoi pretind loialitate, iar când acestea nu mai vin, descoperă brusc că nemulțumirea cetățenilor este o amenințare la adresa ordinii pe care tocmai ei ar fi trebuit să o protejeze.

     Când ai ajuns să confunzi tăcerea cu acordul, ai pierdut deja contactul cu societatea. Când ai nevoie de propagandă pentru a demonstra cât de bine conduci, ai o problemă cu realitatea. Iar când singura explicație pe care o mai poți oferi oamenilor nemulțumiți este că sunt manipulați de alții, poate că ar trebui să începi prin a te întreba de ce nu te mai cred.

     Dar cum ajunge un popor să fie atât de vulnerabil în fața celor care îl conduc? Cum ajung milioane de oameni să se privească reciproc ca adversari, în timp ce interesele lor fundamentale sunt aceleași? Prin dezbinare, prin manipulare, prin transformarea diferențelor firești dintre oameni în războaie permanente. Prin construirea unor tabere care nu mai au timp să privească spre cei care iau deciziile, fiind prea ocupate să se urască între ele.

     Aceasta este una dintre cele mai eficiente tehnici de conservare a puterii: să faci poporul să creadă că pericolul vine întotdeauna de la celălalt cetățean. Să-i oferi zilnic un dușman nou, o etichetă nouă, o indignare nouă. Să-l convingi că omul care votează diferit este mai periculos decât politicianul care nu-și respectă promisiunile, că vecinul cu altă opinie este problema țării, că jurnalistul incomod este mai amenințător decât instituția care refuză să răspundă pentru propriile decizii.

     Și astfel, în timp ce oamenii se ceartă pentru dreptul de a avea dreptate, cei care ar trebui să dea socoteală își văd liniștiți de treabă.

     Propaganda modernă nici măcar nu mai are nevoie să-i convingă pe toți de aceeași minciună. Îi este suficient să distrugă încrederea dintre oameni. Să-i facă să se îndoiască de orice informație, să nu mai recunoască nicio autoritate credibilă, să respingă orice argument venit din tabăra adversă. O societate în care fiecare suspectează pe toată lumea este o societate în care adevărul devine aproape imposibil de apărat. Iar acolo unde nu mai există un teren comun al realității, manipularea găsește cel mai fertil pământ.

Valorile nu sunt decor pentru discursurile oficiale. Sunt limitele pe care puterea trebuie să le respecte chiar și atunci când îi sunt incomode.

    Europa ar trebui să știe mai bine decât oricine ce se întâmplă atunci când oamenii sunt dezumanizați prin etichete, când propaganda înlocuiește judecata, când adversarul devine dușman și când instituțiile ajung să servească interesele celor care le ocupă. Istoria acestui continent este plină de avertismente. Au existat conducători care s-au crezut indispensabili, regimuri care au pretins că dețin adevărul și sisteme care au confundat supraviețuirea propriilor structuri cu binele societății. Toate au avut un lucru în comun: au subestimat capacitatea oamenilor de a-și redobândi libertatea.

     Și totuși, după atâtea secole, după atâtea războaie și atâtea lecții plătite cu vieți omenești, pare că încă nu am înțeles esențialul. Un popor dezbinat poate fi condus prin frică. Un popor manipulat poate fi întors împotriva propriilor interese. Un popor care își consumă energia în conflicte artificiale nu mai are suficientă putere pentru a cere socoteală. Dar un popor care își păstrează discernământul, care își respectă diferențele și care refuză să-și abandoneze drepturile devine imposibil de tratat ca o simplă masă de manevră. Atenție, însă! Unitatea nu înseamnă uniformitate. Nu înseamnă să votăm toți la fel, să gândim la fel sau să ne supunem unei singure voci. Aceasta ar fi o altă formă de manipulare, doar cu altă uniformă. Unitatea adevărată înseamnă să putem sta unii lângă ceilalți chiar dacă avem convingeri diferite. Să apărăm dreptul celuilalt de a vorbi chiar și atunci când nu suntem de acord cu el. Să înțelegem că libertatea nu este un privilegiu acordat de un partid și nici un cadou oferit de un conducător generos.

      Unitatea înseamnă să nu mai acceptăm ca drepturile noastre să fie negociate în funcție de preferințele electorale ale celor care guvernează.

     Aici este adevărata forță a unui popor. Nu în furie, nu în răzbunare și nici în schimbarea unei tabere cu alta. Forța stă în capacitatea de a rămâne solidar în jurul unor principii care nu trebuie să depindă de numele celui aflat la conducere. În capacitatea de a cere răspunsuri, de a refuza abuzurile, de a sancționa democratic impostura și de a nu permite nimănui să transforme instituțiile publice în proprietăți personale.

     Pentru că puterea nu se află acolo unde se văd cele mai înalte clădiri, cele mai multe escorte sau cele mai solemne discursuri. Acestea sunt doar decorul autorității. Puterea legitimă își are izvorul în cetățeni. În consimțământul lor, în votul lor, în dreptul lor de a cere socoteală și în capacitatea lor de a schimba democratic conducătorii care nu-i mai reprezintă.

     Un mandat este o încredințare temporară, nu o moștenire. Un guvern este o administrație vremelnică, nu proprietarul unei națiuni. Un președinte este un reprezentant al statului, nu stăpânul cetățenilor săi. Iar instituțiile există pentru a servi societatea, nu pentru a-i cere acesteia să-și sacrifice libertatea în numele confortului instituțional.

     Poate că tocmai aceasta este lecția pe care trebuie să o învețe Europa înainte de a fi prea târziu: popoarele nu trebuie să se unească în jurul unui salvator. Ele trebuie să se unească în jurul drepturilor lor. Nu au nevoie de conducători care să le spună ce să gândească. Au nevoie de instituții care să le respecte libertatea de a gândi. Nu au nevoie de propagandă care să le explice cât de bine trăiesc. Au nevoie de responsabilitate, adevăr și respect.

    Iar România nu este o excepție. Nicio țară nu este imună la dezbinare, la manipulare sau la abuzul de putere. Ceea ce se întâmplă astăzi în Europa ar trebui să ne oblige la luciditate. Să privim dincolo de partide, dincolo de lideri și dincolo de spectacolul zilnic al conflictelor politice. Să înțelegem că atunci când drepturile unui cetățean sunt puse sub semnul întrebării, problema nu mai aparține doar acelui cetățean. Când libertatea unuia este negociabilă, libertatea tuturor devine vulnerabilă.

     Și poate că a venit vremea să ne întrebăm cine a câștigat, de fapt, din atâta dezbinare. Cine a avut de câștigat din ura dintre vecini, din ruptura dintre generații, din războaiele ideologice și din transformarea fiecărei opinii diferite într-un motiv de excludere? Cine beneficiază atunci când oamenii nu mai au încredere unii în ceilalți, dar sunt îndemnați să aibă încredere oarbă în cei care le cer votul?

     Răspunsul nu trebuie căutat într-o conspirație universală și nici într-un dușman imaginar. Trebuie căutat în fiecare mecanism de putere care se hrănește din lipsa de solidaritate, în fiecare instituție care refuză răspunderea și în fiecare conducător care uită că autoritatea sa are limite.

     Popoarele nu sunt proprietatea guvernelor. Țările nu sunt moșii politice. Iar istoria nu este un contract prin care cetățenii se obligă să suporte la nesfârșit aroganța celor care ajung vremelnic în funcții.

     Cei care conduc ar trebui să-și amintească un lucru pe care nici propaganda, nici aparatul de stat și nici cele mai sofisticate tehnici de manipulare nu-l pot schimba: fără oameni, puterea lor nu înseamnă nimic.

     Iar oamenii ar trebui să-și amintească ceva și mai important: nu sunt slabi pentru că sunt mulți și diferiți. Sunt slăbiți atunci când sunt dezbinați, când se tem unii de alții și când acceptă să-și apere adversarii politici mai puțin decât își apără propriile drepturi.

     Și atunci, când oamenii vor înceta să se mai lupte între ei pentru privilegiul de a avea dreptate și vor începe să stea împreună pentru dreptul de a fi liberi, tronurile se vor clătina.

     Nu pentru că popoarele vor fi devenit mai violente. Pur și simplu pentru că vor fi devenit mai conștiente.

    Iar aceasta este singura putere în fața căreia orice conducător ar trebui să învețe să-și plece capul: puterea unui popor care știe cine este, ce drepturi are și cui îi aparține, de fapt, țara.

     Nouă.

    Popoarelor. Doar să vă aduceți aminte cine sunteți! Mulți și puternici împreună.