La ora 08:04, în dimineața zilei de 7 octombrie, am sunat la 112 pentru un om de 86 de ani. Nu pentru o statistică, nu pentru un număr de caz, nu pentru o rubrică într-un raport. Pentru mama mea. Un om. Un om bătrân, vulnerabil, care avea nevoie de ajutor medical și pentru care singurul lucru pe care îl mai puteam face în acel moment era să sun la numărul despre care ni se spune că trebuie să-l apelăm atunci când viața sau sănătatea unui om sunt în pericol.

     Între primul apel și sosirea ei sunt 14 ore și 48 de minute. Aproape cincisprezece ore.

     Citiți încă o dată această cifră: 14 ore și 48 de minute.

    Și poate că aici ar trebui să ne oprim puțin din alergătura noastră zilnică și să ne întrebăm ce înseamnă asta. Nu pentru mine, nu pentru mama mea. Pentru noi.

    Pentru că România despre care vorbim în fiecare zi, România din discursurile oficiale, România care își construiește strategii, reformează sisteme, lansează programe, aprobă planuri și ne explică permanent cât de mult se modernizează, este aceeași Românie în care un om de 86 de ani poate aștepta aproape cincisprezece ore după ajutorul solicitat prin 112.

     Și nu s-a rupt ieri. S-a rupt puțin câte puțin, de fiecare dată când am acceptat ca un om să fie tratat ca un caz. De fiecare dată când o instituție a răspuns că nu ține de ea. De fiecare dată când responsabilitatea a fost împinsă către altă instituție, alt departament, altă tură, altă procedură. De fiecare dată când ni s-a spus să avem răbdare într-o situație în care omul nu mai avea de unde să scoată răbdare.

    Am ajuns să trăim într-o țară în care cetățeanul trebuie să fie aproape specialist în administrație, medicină, proceduri și legislație ca să poată cere ceea ce ar trebui să primească firesc: ajutor atunci când are nevoie de el.

     Iar când este vorba despre un bătrân, întrebarea devine și mai grea.

     Cât valorează, de fapt, viața unui om de 86 de ani în această țară?

     Nu întreb cât valorează în discursuri. Acolo știm. Acolo bătrânii sunt seniorii României, sunt generația care a construit țara, sunt oamenii cărora trebuie să le respectăm demnitatea. Toate acestea sună splendid la microfon. Când este alegerea vreunui bou într-un scaun și au nevoie de voturi.

     Eu întreb cât valorează atunci când un copil sună la 112 pentru mama lui.

     cât valorează în ore, cât valorează în decizia de a trimite sau nu un echipaj?

     Cât valorează în sistemul acela rece în care undeva, cineva trebuie să decidă cine așteaptă și cine pleacă primul? Și, mai ales, cine decide cât poate să aștepte un om?

     Nu am de gând să pun pe umerii unui șofer ceea ce aparține unui sistem întreg. La ora 22:52 a venit un șofer de ambulanță. El a ajuns. El este omul pe care l-am văzut. Problema este ceea ce s-a întâmplat până să ajungă el.

     Pentru că șoferul nu este sistemul. Sistemul este lanțul invizibil din spatele lui. Dispecerul, protocolul, prioritizarea. Echipajele disponibile, deciziile luate. Lipsurile, organizarea, banii, managementul lui Arafat. Responsabilitățile. Acelea pentru care individul ăsta și toată sleahta de sub el nu răspund niciodată în fața legii. Și, la capătul tuturor acestor lucruri, omul care așteaptă.

     Asta este poate una dintre cele mai mari tragedii ale României de astăzi: noi trăim în carne ceea ce instituțiile văd în hârtii.

     Pentru instituție există un apel. Pentru mine există o mamă, pentru voi toți un om drag, un cunoscut, un prieten. Un român care sună la 112.

     Pentru noi există o zi întreagă în care privim ceasul.

     Pentru instituție există un caz. Pentru noi există un om care așteaptă.

    Aici se desparte România administrativă de România reală. Și poate că de aici ar trebui să înceapă adevărata discuție despre reforma statului. Nu de la discursuri, nu de la conferințe, nu de la cuvinte mari.

     De la întrebarea simplă: când un om cere ajutor, cât de repede ajunge statul la el?

     Statul este și omul care trebuie să decidă că acel caz nu poate aștepta.

     Iar dacă cetățeanul ajunge să sune din nou și din nou, să întrebe din nou și din nou și să privească ore întregi ușa pe care trebuie să intre ajutorul, atunci nu mai vorbim doar despre o defecțiune punctuală. Vorbim despre ceva mult mai adânc: despre ruptura dintre cetățean și stat.

     Ne-am obișnuit atât de tare încât aproape am uitat să mai întrebăm cine răspunde.

     Și poate tocmai asta este marea victorie a unui sistem bolnav: nu faptul că funcționează prost. Este faptul că îi învață pe oameni să considere normal faptul că funcționează prost.

     Nu asta trebuie să fie România.

     România nu poate fi țara în care cetățeanul trebuie să demonstreze că merită să fie ajutat.

     Și totuși, aici suntem.

     Poate că aceasta este imaginea cea mai cinstită a statului român: nu clădirile oficiale, nu discursurile solemne, nu panglicile tăiate și nici promisiunile despre România modernă.

     Și o ambulanță care ajunge la 22:52.

     14 ore și 48 de minute.

     Poate că întrebarea adevărată este alta:

     Cât timp mai putem pretinde că trăim într-un stat care are grijă de oameni, când, în clipa în care omul are cea mai mare nevoie de stat, primul lucru pe care acesta i-l cere este să aștepte? Iar dacă mâine acel om suntem noi? Cine ne mai spune să avem răbdare?

     România nu moare într-o singură noapte. România moare în fiecare oră în care un om așteaptă ajutor, iar noi începem să considerăm așteptarea normală.

     Poate vă răspunde chiar Arafat!