ZOE DANTES – Care este capătul?!

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Care este capătul?!

*doar pentru cei interesați de subiect.

Pentru că ni se tot repetă că „România va ajuta Ucraina pana la capăt”. Care este capătul?!

    O Europă captivă în războiul altora. Cine câștigă, cine plătește și cine își asumă riscul?

     La Abu Dhabi s-a întâmplat ceva ce ar trebui să dea de gândit fiecărui cetățean european, indiferent de simpatiile sale politice și de felul în care privește războiul din Ucraina. Statele Unite, Rusia și Ucraina s-au așezat din nou la aceeași masă pentru negocieri directe, după nouă luni de pauză. S-au discutat teritoriile, garanțiile de securitate, viitorul războiului și condițiile unei eventuale păci. S-a ajuns la un acord de principiu pentru un schimb important de prizonieri, o veste umanitară care merită salutată. Dincolo de acest rezultat, însă, nu s-a obținut niciun progres decisiv asupra problemelor care țin războiul în viață. Moscova cere în continuare ca Ucraina să renunțe la întregul Donbas, Kievul refuză, iar neîncrederea dintre părți rămâne aproape imposibil de depășit.

     Dar imaginea care merită privită cu atenție nu este doar aceea a celor trei delegații. Este și imaginea Europei. Reprezentanții europeni au avut consultări separate cu americanii și ucrainenii, au fost prezenți în discuțiile din jurul negocierilor, însă delegația rusă a refuzat să se întâlnească cu ei în cadrul formatului trilateral. Așadar, Europa nu a fost absentă de la Abu Dhabi, dar nici nu a stat în încăperea în care Rusia, Ucraina și Statele Unite au negociat direct. Iar această diferență spune enorm despre locul pe care continentul nostru îl ocupă astăzi în propria sa criză de securitate. Este în meniu.

     Să ne oprim o clipă asupra acestei situații. Europa finanțează, înarmează, găzduiește refugiați, suportă consecințe economice, își reorganizează industria de apărare și își asumă riscuri de securitate pe termen lung. UE estimează sprijinul total acordat Ucrainei, împreună cu statele membre și incluzând ajutorul militar, financiar, umanitar, veniturile provenite din activele rusești imobilizate și sprijinul pentru refugiați, la aproximativ 235,9 miliarde de euro. Numai sprijinul militar european este estimat la 97,9 miliarde de euro. Pentru perioada 2026–2027, Uniunea a aprobat un împrumut de 90 de miliarde de euro, din care 60 de miliarde sunt destinate nevoilor militare. Sunt cifre care nu mai pot fi tratate ca simple poziții într-un buget. Ele înseamnă angajamente financiare, datorii, priorități economice și responsabilități politice care vor apăsa asupra Europei mult timp după ce armele vor amuți.

     Și atunci întrebarea devine inevitabilă: cum a ajuns Europa să suporte o parte atât de mare din factura unui război în care capacitatea sa de a influența decisiv negocierile rămâne atât de limitată? Cine stabilește obiectivele? Cine definește condițiile unei eventuale încheieri a conflictului? Cine hotărăște ce înseamnă o victorie, ce înseamnă o pace acceptabilă și cât mai este dispusă Europa să plătească pentru o strategie al cărei capăt nu îl poate descrie nimeni cu suficientă claritate?

     Nu este o întrebare pro-rusă. Nu este o întrebare antiucraineană. Nu este nici o pledoarie pentru abandonarea unui stat invadat. Este o întrebare despre responsabilitatea celor care iau decizii în numele unor popoare întregi. A susține dreptul Ucrainei de a se apăra nu înseamnă să renunți la dreptul de a întreba care este obiectivul politic al sprijinului acordat. Solidaritatea nu anulează obligația de a calcula consecințele. Iar susținerea unei cauze nu transformă orice decizie luată în numele ei într-o decizie infailibilă.

     Statele nu au prieteni în sensul în care oamenii își imaginează prietenia. Au interese, strategii, alianțe temporare și raporturi de putere. Washingtonul urmărește propriile obiective, Moscova pe ale sale, Kievul încearcă să obțină garanții pentru supraviețuirea și securitatea statului ucrainean. Fiecare își negociază poziția cu instrumentele pe care le are. Ar fi naiv să credem că SUA își construiesc politica externă exclusiv din generozitate, că Rusia va renunța la obiectivele sale din considerație pentru Europa sau că Ucraina nu va folosi toate pârghiile diplomatice disponibile pentru a obține sprijin. Nu avem de-a face cu un concurs de bune intenții. Avem de-a face cu interese naționale, putere militară, resurse economice și negocieri în care fiecare încearcă să obțină cât mai mult.

     Iar aici apare o altă întrebare, poate la fel de incomodă: cine beneficiază de prelungirea războiului? Industria de armament a primit comenzi uriașe, bugete care cu câțiva ani în urmă ar fi părut greu de imaginat și perspective de contracte pe termen lung. Reconstrucția Ucrainei, atunci când va deveni posibilă la scară largă, va deschide una dintre cele mai mari piețe de investiții ale Europei. Vor exista companii care vor câștiga, fonduri care vor finanța, contracte care vor fi atribuite și interese economice care se vor întâlni în jurul reconstrucției. Asta nu demonstrează că aceste companii au provocat războiul sau că îl controlează. Ar fi o concluzie fără dovezi. Demonstrează însă că războiul produce și beneficiari, iar orice societate democratică are obligația să urmărească unde ajung banii publici, cine primește contractele, în ce condiții și cine răspunde pentru eventualele abuzuri.

     Nici Ucraina nu poate fi scoasă din această discuție. Corupția nu dispare în vreme de război, iar solidaritatea internațională nu trebuie să devină un cec în alb. Investigațiile recente privind presupuse rețele criminale și implicarea unor oficiali din instituții ucrainene de securitate și aplicare a legii arată cât de importantă este supravegherea instituțională. Aceste anchete trebuie duse până la capăt, iar responsabilitățile stabilite pe baza probelor. Ele nu demonstrează vinovăția conducerii politice a Ucrainei, dar nici nu pot fi ignorate sub pretextul că orice întrebare despre integritate ar slăbi cauza ucraineană. Un stat care primește sprijin financiar și militar de asemenea proporții trebuie să ofere transparență și garanții de răspundere. Altfel, încrederea publică devine prima victimă colaterală a banilor cheltuiți fără suficient control.

     Mai există și problema zilei de după. Un război nu se termină în momentul în care se semnează un document. Rămân milioane de oameni marcați de violență, infrastructură distrusă, economii fragile, militari care trebuie reintegrați în viața civilă, arme aflate în circulație și rețele criminale care pot profita de haos. Europol a atras atenția asupra riscurilor pe care le-ar putea aduce perioada postbelică: deturnarea unor arme către piețele ilegale, recrutarea foștilor militari de către grupări infracționale și dificultățile reintegrării sociale. Acestea sunt riscuri evaluate, nu dovada că Europa este deja inundată de arme provenite din Ucraina. Tocmai de aceea trebuie discutate înainte să devină probleme imposibil de controlat. La ele se adaugă proliferarea tehnologiilor militare ieftine, în special a dronelor, care pot fi adaptate pentru utilizări criminale și pot transforma securitatea europeană într-o problemă mult mai complicată decât apărarea unei frontiere.

     Și, pentru că vorbim despre riscuri, trebuie să vorbim și despre arsenalul nuclear al Federației Ruse. Nu pentru a răspândi panică, nu pentru a justifica agresiunea și nici pentru a cere Europei să capituleze în fața amenințărilor Moscovei. Pentru că realitatea strategică nu poate fi scoasă din ecuație doar fiindcă este incomodă. Potrivit estimărilor Federației Oamenilor de Știință Americani, Rusia avea în 2026 aproximativ 4.400 de focoase nucleare în stocul militar, dintre care circa 1.796 erau focoase strategice desfășurate. Inventarul total, incluzând focoasele retrase din serviciul operațional și aflate în așteptarea dezmembrării, era estimat la aproximativ 5.420. Sunt estimări specializate, nu cifre verificate în timp real. Și trebuie spus limpede: faptul că un focos este desfășurat nu înseamnă automat că este pregătit pentru lansare imediată. Dar dimensiunea arsenalului rusesc, alături de cel american, este suficientă pentru a înțelege de ce orice escaladare trebuie tratată cu maximă responsabilitate.

     Mai ales că, în februarie 2026, a expirat și tratatul New START, ultimul mare acord bilateral care limita arsenalele nucleare strategice ale Statelor Unite și al Federației Ruse. Într-o perioadă în care neîncrederea este profundă, iar confruntarea dintre marile puteri continuă, dispariția unui mecanism de control și verificare nu este un detaliu tehnic. Este încă o piesă scoasă din arhitectura de securitate construită după Războiul Rece. Descurajarea nucleară rămâne o realitate, dar descurajarea nu este un plan de pace. Este o metodă de a împiedica un dezastru. Iar diferența dintre cele două ar trebui să fie înțeleasă de fiecare lider care vorbește despre securitatea continentului.

     În tot acest tablou, România nu își poate permite luxul de a privi de la distanță. Suntem pe flancul estic al NATO, la Marea Neagră, într-o regiune în care războiul nu este o știre de la capătul lumii. Apartenența la NATO este o garanție fundamentală de securitate și nu trebuie pusă sub semnul întrebării dintr-un exercițiu de retorică. Dar apartenența la o alianță nu presupune suspendarea gândirii critice și nici renunțarea la obligația de a cere explicații propriilor conducători. România trebuie să știe ce angajamente își asumă, ce riscuri acceptă, ce capacități de apărare își dezvoltă și care este poziția sa în eventualele negocieri privind viitoarea securitate a regiunii Mării Negre. Nu este suficient să repetăm formule diplomatice. Avem nevoie de o strategie explicată cetățenilor și de oameni capabili să apere interesele României în orice format de negociere.

     Abu Dhabi ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru Europa. Nu pentru că acolo s-ar fi decis soarta continentului, nici pentru că schimbul de prizonieri ar fi lipsit de importanță. Dimpotrivă, fiecare om care se întoarce acasă din captivitate reprezintă o victorie a umanității asupra războiului. Dar între un acord umanitar și o pace durabilă este o distanță enormă. Iar între a finanța un război și a avea puterea de a influența pacea există o diferență pe care liderii europeni nu mai au voie să o ascundă în spatele discursurilor solemne.

     Poate că a venit timpul ca Europa să înceteze să se comporte ca un sponsor generos care află din mers ce se negociază în numele securității sale. Are resurse economice, capacitate industrială, instituții, state membre și o populație care suportă costurile deciziilor politice. Ceea ce îi lipsește este o voce strategică unitară, suficient de puternică pentru a nu depinde permanent de calculele altora. Nu trebuie să aleagă între Washington și Moscova. Trebuie să învețe să vorbească în nume propriu, să-și apere interesele și să participe efectiv la stabilirea viitorului său. Și devine evident că personajele aflate la cârma UE sunt depășite de vremuri.

     Pacea nu este o trădare. Prudența nu este lașitate. Iar luciditatea nu este propagandă rusească. O Europă care nu îndrăznește să întrebe cât costă războiul, cine decide continuarea lui și în ce condiții se poate opri nu este o Europă solidară. Este o Europă care riscă să plătească pentru o istorie scrisă de alții.

     Iar întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nu este doar cine va câștiga războiul din Ucraina. Este cine va avea puterea să decidă pacea, cine va plăti factura ei și cine va răspunde dacă, după atâția bani, atâtea arme și atâtea vieți pierdute, Europa va descoperi că a rămas doar cu nota de plată și propaganda. Și cu ideea că Ucraina poate deveni cel mai mare pericol la adresa securitații Europei într-un viitor nu prea îndepărtat.

     Amenințare la care actualii indivizi înscăunați la conducerea UE vor avea principala responsabilitate. Că ne convine sau nu!

Abu Dhabi ZD

 

Autor: Zoe Dantes – absolventă Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, jurnalistă la ActiveNews

Ultimele postări