Aseară am fost la Arestul Central. Nu m-am dus cu telefonul pregătit să filmez, nici cu gândul să fac spectacol din ceea ce urma să văd. M-am dus pur și simplu printre oameni, ca unul dintre ei, pentru că voiam să înțeleg cu ochii mei ce se întâmplă acolo, dincolo de relatările televiziunilor, de burtiere și de explicațiile livrate în doze atent măsurate. Am vrut să văd cine sunt oamenii aceștia, ce îi aduce în fiecare seară în același loc și ce îi face să se întoarcă. Iar ceea ce am văzut și am auzit merită povestit.

     Erau, după estimarea mea, peste două mii de oameni. De toate vârstele, din medii și profesii diferite, de la oameni cu studii universitare până la cei care muncesc fizic pentru a-și câștiga pâinea. Nu am văzut o categorie socială adunată împotriva alteia și nici o mulțime care venise să consume un spectacol politic. Am văzut oameni care se recunoșteau unii în ceilalți printr-o convingere comună. Se vorbea despre Călin Georgescu, se striga pentru el, se discuta despre alegeri, despre vot și despre ceea ce oamenii de acolo consideră o nedreptate făcută cetățenilor acestei țări. Nu pentru un partid veniseră, nu pentru o siglă, nu pentru promisiunea unei funcții. Veniseră pentru omul în care își pun speranțele și pentru ceea ce cred că reprezintă el.

     Am vorbit cu oameni. Nu le-am pus telefonul în față, pentru că nu voiam să-i intimidez și nici să transform întâlnirea într-o scenă. Doar am ascultat. Știau cronologia evenimentelor care au dus la anularea alegerilor și puteau vorbi despre ea. În discuțiile pe care le-am purtat, termenul folosit era „lovitură de stat”. Aceasta era interpretarea lor, convingerea pe care o împărtășeau și motivul pentru care considerau că trebuie să fie acolo. Nu erau oameni care nu știau despre ce vorbesc, după cum nu erau nici oameni care așteptau să le explice cineva de la televizor ce ar trebui să creadă. Aveau propriile argumente, propriile întrebări și o revendicare limpede: vor alegeri libere, vor ca votul lor să fie respectat și vor să nu mai trăiască sentimentul că, indiferent ce votează, alții pot hotărî în locul lor.

     Aici se află, după mine, una dintre marile probleme pe care autoritățile par să nu le înțeleagă. Oamenii nu cer să li se țină lecții despre democrație, în timp ce ei simt că tocmai dreptul de a decide prin vot le-a fost pus sub semnul întrebării. Nu cer cetățenilor să găsească soluții în locul instituțiilor și nici nu este treaba lor să ofere consultanță celor care conduc. Dacă autoritățile consideră că au procedat legal, au obligația să explice, să argumenteze și să răspundă întrebărilor legitime. Dacă au existat încălcări ale legii, acestea trebuie lămurite, iar cei găsiți vinovați trebuie să răspundă. Adevărul nu poate fi înlocuit nici de lozinci oficiale, nici de indignarea oamenilor și nici de tăcerea celor care au obligația să dea socoteală.

    Ceea ce m-a impresionat nu a fost numai numărul celor prezenți. M-a impresionar felul în care se raportau unii la ceilalți. Nu am văzut scandal, îmbrânceli sau oameni care să se certe între ei. Am văzut solidaritate, o solidaritate care părea să se întrețină singură, fără ca cineva să fie nevoit să urce pe o scenă pentru a le spune tuturor ce au de făcut. Oamenii își transmit informații, își spun când revin, se ajută să înțeleagă lucrurile și învață unii de la alții cum să se organizeze. Imaginile și transmisiunile circulă pe rețelele sociale, inclusiv pe X, ajungând și la oameni din afara țării. Nu am cum să mă pronunț asupra fiecărei imagini distribuite și nici asupra tuturor celor care urmăresc manifestația, dar am putut vedea direct o formă de mobilizare care nu depinde exclusiv de televiziuni și nici de convocarea unei organizații politice.

     Din discuțiile purtate acolo am înțeles că pentru acești oameni miza nu se reduce la un candidat. În ochii lor, Călin Georgescu a devenit un reper în jurul căruia s-au adunat nemulțumiri mult mai vechi: neîncrederea în instituții, sentimentul că cetățeanul nu mai contează, sărăcia, banii publici despre care cred că sunt îndreptați spre alte priorități în timp ce românii duc greul și impresia că deciziile majore se iau fără ca ei să mai aibă vreun cuvânt de spus. Poți fi de acord sau nu cu fiecare dintre opiniile lor. Poți contesta o interpretare și poți cere dovezi pentru o acuzație. Dar nu poți înțelege un asemenea fenomen dacă refuzi să asculți ce spun oamenii și te mulțumești să le pui o etichetă.

     Mai ales că, din ceea ce am observat, acești oameni nu păreau să aștepte un alt lider care să le dea o direcție. Ei îl au deja pe al lor: Călin Georgescu. Pentru ei, nu este o figură care poate fi înlocuită cu ușurință de un alt nume sau de o altă siglă. Această legătură este vizibilă în felul în care vorbesc despre el și în motivul pentru care revin. Nu înseamnă că știu ce vor face toți în viitor sau cât de departe se va extinde această mobilizare. Înseamnă însă că, pentru cei pe care i-am întâlnit, el reprezintă mai mult decât o opțiune electorală: reprezintă speranța că votul lor va fi respectat și că ceea ce ei consideră o nedreptate nu va fi îngropat sub tăcere.

    Am auzit oameni vorbind despre ordinea constituțională și despre legi. M-a surprins cât de familiarizați păreau cu anumite prevederi și cât de mult discutau despre ele. Tocmai aici se vede cât de mare este ruptura: oamenii au ajuns să caute singuri explicații, să citească, să compare și să-și formeze propriile convingeri, pentru că nu mai au încredere că explicațiile oficiale le sunt suficiente.

     Și atunci mă întreb dacă autoritățile au înțeles cu adevărat ce se întâmplă. Poate că încă mai cred că românii pot fi liniștiți cu aceleași formule, cu aceeași propagandă televizată și cu aceeași explicație repetată până când devine singura admisă în spațiul public. Poate că încă mai confundă imaginea pe care o controlează cu realitatea pe care ar trebui să o înțeleagă. Este o întrebare, nu o certitudine despre ceea ce gândesc cei aflați la putere. Dar dacă răspunsul lor la neîncrederea oamenilor rămâne doar repetarea propriului discurs, fără explicații convingătoare și fără răspundere, ruptura riscă să se adâncească.

     Nu pot spune că oamenii pe care i-am întâlnit reprezintă întreaga Românie. Ar fi incorect. Însă cred că reprezintă o mare parte din ea. Pot spune însă că ei există, că sunt acolo, că revin și că nu pot fi făcuți să dispară din realitate doar pentru că cineva preferă să nu vorbească despre ei. Am văzut oameni de vârste diferite, cu vieți diferite, uniți de aceeași revendicare. Am văzut o solidaritate care nu avea nevoie de decor și nici de regie. Am auzit aceeași cerere, formulată în feluri diferite: vrem alegeri libere, vrem să ne fie respectat votul, vrem adevărul și vrem ca cei vinovați să răspundă.

     Nu știu ce se va întâmpla în săptămânile următoare. Nu pretind că pot anticipa evoluția acestei mobilizări și nu confund ceea ce am văzut într-un loc cu voința unei țări întregi. Dar cred că autoritățile ar face o greșeală dacă ar considera că totul se poate rezolva prin oboseala oamenilor, prin tăcere sau printr-o campanie de comunicare. Nemulțumirea nu dispare pentru că nu este recunoscută, iar încrederea nu se reinstalează la ordin. Ea se reconstruiește prin adevăr, explicații verificabile și asumarea răspunderii.

     Aseară nu am mers acolo să dau lecții nimănui și nici să mă întorc cu o poveste convenabilă. Am mers să văd. Am ascultat. Am stat printre oameni. Iar ceea ce am văzut m-a făcut să mă întreb cât de mult s-a îndepărtat discursul oficial de realitatea pe care acești cetățeni o trăiesc și o exprimă în fiecare seară.

     Puterea poate să-și aleagă cuvintele, televiziunile pot să-și aleagă burtierele, iar instituțiile pot să-și redacteze comunicatele. Dar niciuna dintre acestea nu poate decide în locul oamenilor ce au văzut, ce au înțeles și ce nu mai sunt dispuși să accepte. Iar dacă autoritățile nu au înțeles încă acest lucru, problema lor este mult mai mare decât o mulțime adunată în fața Arestului Central.