Jumătate din populația României își numără cu degete tremurînde mărunțișul pentru pîinea cea de toate zilele, calculînd matematici absurde între prețul laptelui și factura la întreținere, iar în turnul de fildeș al BNR se petrece un miracol financiar demn de manualele de patologie economică. Acolo, neatins de vicisitudinile pămîntenilor, tronează eternul și fascinantul . Un pensionar de lux care refuză cu încăpățînare să plece acasă, preferînd să încaseze, într-un exercițiu de profund patriotism personal, o pensie uriașă de la stat și un salariu, totalizînd 16.730 de euro pe lună, cît cincisprezece salarii medii ale unui român, la care și-a mai acordat singur, în plină criză, o mărire de salariu de 670 de euro. Deci peste 88 de mii de lei pe lună. Prin comparație, guvernatorul băncii din Polonia încasează de trei ori mai puțin. În România banul la ban trage, iar la vîrful BNR, lăcomia instituționalizată este ridicată la rang de virtute academică. Din fotoliul capitonat cu privilegii, acest patriarh al finanțelor țării veghează de-a dreptul tiranic asupra unui sistem bancar privat care a transformat România în El Dorado-ul speculei europene. Sub privirea sa ocrotitoare, românii plătesc cele mai mari dobînzi din întreaga Europă, fiind storși metodic de un cartel de bănci străine care își trimit profiturile peste mări și țări, în timp ce românii sînt datori vînduți pe trei generații. Este o formă de cămătărie legalizată, un dresaj financiar de înaltă clasă, patronat de cel mai longeviv guvernator din istoria planetei.

     Istoria modernă a prăduielii naționale s-a scris sub ochii săi. Isărescu este omul care a văzut, a știut tot și a devenit complicele perfect. A fost martorul suprem al epocii de aur a capitalismului de cumetrie, care a privit impasibil cum se nasc și cum mor averi de miliarde peste noapte. Din postura de arbitru absolut, a asistat la spectacolul grotesc în care „băieții deștepți” din politică și servicii au devalizat sistematic atîtea bănci care purtau în titulatură mîndrul nume al României. Unde a fost „geniulˮ financiar al Guvernatorului cînd se prăbușeau, controlat și cu anestezie totală pentru deponenți, mastodonți precum Bancorex, Banca Religiilor, Credit Bank, Bankcoop, Banca Albina, Banca Agricolă, Banca Dacia Felix, Banca Turco-Română sau Banca Columna? Miliarde de dolari s-au evaporat prin inginerii financiare de tip mafiot, lăsînd în urmă un popor sărăcit și îndatorat prin camătă legalizată. Răspunsul se ascunde în complicitatea mută a unui sistem conceput să protejeze prădătorii, nu victimele.

    În ciuda acestor dezastre economice care ar fi trimis în spatele gratiilor orice bancher din lumea civilizată, nimeni nu-l poate demite pe Isărescu. Legea BNR, scrisă parcă sub dictarea sa, l-a transformat într-un soi de monarh absolut al banului public, un zeu intangibil în fața căruia guvernele și parlamentele se închină ca niște slugi umile. Partidele vin și pleacă, președinții își termină mandatele și dispar în uitare, dar Manole rămîne lipit de scaunul de guvernator ca o marcă rară pe un plic de protocol secret.

     Bilanțul celor peste trei decenii și jumătate de domnie este unul catastrofal pentru buzunarul cetățeanului de rînd. Cea mai mare „performanță” a academicianului de la Drăgășani rămîne castrarea sistematică a monedei naționale. Sub bagheta sa, leul românesc – cel care trebuia să fie un simbol al suveranității și stabilității – a fost transformat într-o biată pisică de maidan. O mîță jigărită, flămîndă și speriată, care își caută adăpost pe la ușile marilor bancheri globaliști, tremurînd la fiecare adiere a cursului valutar și lăsîndu-se arsă sistematic la soarele nemilos al inflației. Ori de cîte ori bancherii străini au avut nevoie de profituri mai mari, Isărescu a băgat leul la apă, l-a înfometat și l-a lăsat să miaune neputincios în fața prețurilor scăpate de sub control. Românul de rînd este sfătuit cinic să consume mai puțin, să strîngă cureaua și să fie rezilient în fața crizelor, iar Guvernatorul își savurează vinul de protocol în podgoria personală, adunînd în conturi sume care ar putea hrăni sate întregi. Este definiția perfectă a statului eșuat, unde instituția care ar trebui să apere puterea de cumpărare a populației devine complicele principal la sărăcirea ei.

     Este timpul ca acest pensionar etern, împreună cu toată suita sa de ingineri financiari, să fie „expulzat” direct în sălile de judecată. Justiția ar trebui să aibă curaj să intre în Turnul BNR, să scuture praful de pe dosarele devalizărilor din anii ’90 și să ceară socoteală pentru fiecare leu băgat la apă. Și nu doar trimiterea după gratii a celor care au orchestrat camăta națională, ci și confiscarea extinsă a averilor uriașe dobîndite prin inginerii financiare contrare intereselor poporului. Pînă cînd această Curte de Conturi morală nu va avea loc, românii vor continua să-și numere banii de pîine, în timp ce pe bancnote va rămîne imprimată, ca o batjocură eternă, aceeași semnătură a lui Manole – omul care a transformat economia unei țări în podgorie privată.

     Faptul că turnătorul Manole a iubit structurile de forță ale vechiului regim nu este secretul lui Polichinelle. Cum altfel ar fi putut un simplu cercetător să urce, imediat după lovitura de stat din decembrie 1989, direct în ierarhia supremă a Băncii Naționale a României? Cum ar fi avut șansa, aproape microscopică în perioada comunistă, de a pleca în Statele Unite pentru a studia secretele economiei de piață internaționale? Răspunsul este simplu: frații de arme se ajută întotdeauna la nevoie. Însă, așa cum ne demonstrează istoria recentă a modelului Băsescu-Petrov, aceiași frați de arme se și sapă între ei atunci cînd interesele o cer. „Blestemată funcție! Să n-ai un moment de pace!”, i-ar șopti astăzi un Tipătescu imaginar acestui trilateral de cursă lungă. Doctor în științe economice și Academician, Isărescu a reușit performanța de a fi un pic mai „academician” decît Elena Ceaușescu și mult mai longeviv la cîrma banilor naționali decît a fost președintele patriot Nicolae Ceaușescu la conducerea țării. Indiferent de furtunile politice, de guvernele care s-au succedat ca niște marionete ieftine sau de președinții care au trecut pe la Cotroceni, Manole nu s-a temut nicio clipă că vreun băltăreț rătăcit îi va doborî aracii profitabilei sale podgorii de la BNR și de la „Măr SRL” din Drăgășani. Nu a tremurat niciodată la gîndul că va încasa vreun ghiont public pentru turnătoriile din tinerețe. Protecția sa a fost totală, de neatins, venită direct din laboratoarele financiare globale.

   Privit în retrospectivă, mandatul său etern la BNR seamănă cu o complicitate în formă continuată la împovărarea financiară a țării. Cooptat în structurile de forță financiară mondială, Guvernatorul a fost dresat să execute o misiune precisă: să țină adevărata economie românească ascunsă sub preșul de la ușa propriei crame și să transforme instituția centrală a statului într-o simplă hîrtie de șters geamurile celor peste 40 de bănci străine care au invadat țara. Sub bagheta sa, BNR n-a fost niciodată o instituție în slujba cetățeanului, ci o feudă personală. De peste trei decenii și jumătate avem aceeași semnătură pe bancnotele românești – niște hîrtii pe care Manole le-a băgat la apă după poftele bancherilor globaliști, prin speculații cinice de curs valutar, pentru ca mai apoi să le lase la uscat sub soarele arzător al inflației galopante. Este timpul ca magistrații să analizeze gravitatea faptelor penale comise împotriva intereselor naționale. Pînă cînd justiția nu va intra în podgoria neatinsă a lui Manole de la BNR, România va rămîne doar o colonie economică, semnată, devalorizată și controlată de la spatele unei sticle de vin de protocol. În galeria selectă a nemuritorilor bugetari, Mugur Isărescu ocupă, așadar, un loc de cinste. România are acest cetățean suprem pentru care pensionarea nu este un capăt de drum, ci o excelentă ocazie de a mai încasa o sursă de venit. Guvernatorul BNR, personaj cu o longevitate instituțională care ar putea provoca invidia pînă și a sequoia-lor seculari, pare să fi descoperit formula magică a prosperității: pensie de la stat și salariu de la stat. Două conducte financiare, aceeași sursă de alimentare: contribuabilul român. Un adevărat miracol al economiei naționale! Românului i se explică doct faptul că nu sînt bani pentru majorări de pensii, pentru spitale, pentru educație sau pentru un trai decent, iar la etajele superioare ale sistemului există suficientă prosperitate.

    Ce poate fi mai frumos pentru Mugurel decît să vorbească despre stabilitate monetară, echilibru economic și responsabilitate financiară în timp ce propriul portofel beneficiază de o stabilitate de-a dreptul legendară? Austeritatea este o doctrină excelentă, cu condiția să fie aplicată exclusiv celor care nu stau la masa unde se împart privilegiile. Și ce simbol mai potrivit pentru România instituțională decît un guvernator care pare să fi transformat funcția într-o proprietate cu drept de folosință pe termen nelimitat? Mugurel consideră că instituția pe care o conduce este un fel de moșie personală, unde schimbarea devine risc național, iar plecarea, catastrofă macroeconomică. Probabil, dacă mîine s-ar anunța că Mugur Isărescu intenționează să se retragă, cursul valutar ar avea un acces de panică, leul s-ar ascunde sub pernă, iar piețele financiare ar solicita intervenția psihologilor. Pentru că, nu-i așa, România nu poate fără continuitatea veniturilor de la vîrf! În schimb, milioane de români pot trăi fără siguranță financiară, fără servicii medicale decente, fără salarii care să le acopere cheltuielile și fără speranța unei bătrîneți decent.

     Prin comparație cu Mugurel, tu, române, dacă ai muncit o viață întreagă și-ai ajuns la pensie, ai intrat în adevărata aventură a vieții: cum să supraviețuiești cu banii pe care statul ți-i oferă cu generozitatea unui cămătar aflat în zi proastă. Tai de la mîncare, renunți la medicamente, stingi lumina mai devreme și te rogi să nu se strice ceva prin casă. Este austeritatea românească, varianta pentru fraieri: cei care au muncit, au cotizat și au avut naivitatea să creadă că bătrînețea înseamnă odihnă, nu supraviețuire. Ei sînt doar o masă statistică bună de invocat în discursuri și de uitat imediat după terminarea conferințelor de presă. Aici se află, de fapt, marea lecție de economie românească: pentru unii, statul trebuie să fie zgîrcit, riguros și necruțător; pentru alții, trebuie să fie darnic, înțelegător și cu buzunarele larg deschise. Cînd vine vorba despre pensia amărîtului, se invocă sustenabilitatea bugetară. Cînd vine vorba despre veniturile celor de la vîrf, sustenabilitatea pare să capete brusc dimensiuni biblice. Nu mai există constrîngeri, nu mai există sacrificii, nu mai există întrebări incomode. Există doar competență, responsabilitate și, bineînțeles, dreptul sfînt de a încasa. Contribuabilul trebuie sa rabde ani de zile și să înțeleagă că țara trece prin momente dificile. Să nu întrebe de ce unii au nevoie de două venituri consistente de la stat, în timp ce alții trebuie să se descurce cu unul singur, insuficient. Cerem doar ca statul să nu mai aibă două unități de măsură: una pentru cetățeanul obligat să tot strîngă cureaua pînă va rămîne fără pantaloni și alta pentru cei care au transformat cureaua bugetară într-un accesoriu de lux.

   Aristocrația bugetară din România, acea specie rară, protejată de toate anotimpurile economice, nu cunoaște inflația decît din grafice și sărăcia doar din discursurile oficiale. În fruntea acestei faune instituționale strălucește, de ani și ani, agentul Manole, guvernatorul etern al BNR, omul care pare să fi descoperit secretul tinereții fără bătrînețe al veniturilor fără număr. Să nu fiu răutăcioasă! Poate că omul nu mai pleacă din funcție dintr-un profund sentiment de responsabilitate națională. Poate că, acest îmbuibat turnător de profesie, atunci cînd privește economia României, vede o misiune istorică sau poate că pur și simplu nu poate abandona o asemenea comoară instituțională. Ar fi păcat ca țara să piardă un asemenea simbol al continuității: continuitatea funcției, continuitatea dublelor venituri și, mai ales, continuitatea privilegiilor. Banca Națională, instituție care ar trebui să inspire echilibru și responsabilitate, a ajuns să fie, în ochii contribuabilului, un fel de Olimp financiar, unde zeii nu se pensionează niciodată, ci doar își cumulează beneficiile. România nu duce lipsă de economiști. Duce lipsă de oameni care să le explice și celor de sus că funcțiile publice nu sînt tronuri, instituțiile nu sînt moșii personale, iar banul public nu este un abonament VIP la prosperitate perpetuă.

Autor: Maria Diana Popescu, Revista ART-EMIS

Citește și: MARIA DIANA POPESCU – Marea cumetrie națională și securitatea de casă