Când am fost în iarna lui 2008 în Kosovo, când și-a proclamat independența față de Serbia, după un război civil sângeros, am fost uimit de peisajul blagian al „spațiului mioritic” al noului stat. Era o formă de relief deal-vale, cu păduri de foioase și conifere, de parcă eram în Apuseni. Am vizitat mănăstirile ortodoxe arse de islamiștii UCK, dar și satele sârbești de la nord de râul Ibar, unde am fost uimit de etnotipul asemănător cu cel al românilor al locuitorilor. Atunci nu știam că și Kosovo a făcut parte din fondul etnogenetic românesc de dinaintea invaziei slave din secolul al VII-lea și că acest ținut a fost în perimetrul transhumanței păstorilor valahi până în Evul Mediu târziu. Istoria Balcanilor s-a scris prin întâlnirea și amestecul unor comunități, limbi și moduri de viață. Printre populațiile ale căror urme s-au estompat în timp se numără vlahii din Kosovo — comunități romanice sud-dunărene, înrudite lingvistic și istoric cu aromânii și meglenoromânii. Păstori, cărăuși și locuitori ai unor așezări de munte, ei au participat la viața economică și socială a regiunii medievale. Despre prezența lor vorbesc hrisoavele mănăstirești, registrele fiscale otomane, numele oamenilor și toponimele păstrate până astăzi. Termenul vlah a fost folosit în epoci și contexte diferite, uneori pentru a desemna o comunitate romanică, alteori pentru categorii de păstori ori grupuri cu un statut fiscal aparte. Nu fiecare nume sau loc care pare să aibă o origine românească dovedește, de unul singur, identitatea etnică a celor care l-au purtat. În Kosovo-ul medieval, păstoritul transhumant lega pășunile montane de câmpiile mai calde și de marile centre comerciale. Vlahii sunt pomeniți în acte ale conducătorilor sârbi și în documente legate de mănăstiri precum Dečani și Banjska, unde apar alături de alte categorii de locuitori. Aceste mențiuni îi surprind într-o lume în care mănăstirile nu erau doar centre religioase, ci și mari proprietare de pământ, cu gospodării, turme și obligații bine stabilite. În documente medievale este atestată o rânduială asociată vlahilor, numită Zakon Vlahom — „Legea Vlahilor”. Ea privea, între altele, pășunatul, dările în produse animale și serviciile de transport. Îndatoririle puteau include brânză, lână ori alte produse ale turmelor, precum și cărăușie. Unele texte descriu comunități organizate în katun-uri: grupări pastorale conduse de cnezi sau celnici, care puteau reprezenta oamenii în relația cu autoritățile și arbitra chestiuni locale.

     În relatările despre această ordine juridică apar și obligații numite desetina, asociate cu zeciuiala în produse animale, precum și taxe pastorale consemnate în epoca otomană sub denumirea Rusum-i Filuri. Detaliile și aplicarea acestor obligații au variat în timp și de la o comunitate la alta; ele nu trebuie reduse la un singur sistem uniform. Unele interpretări vorbesc și despre restricții privind căsătoriile între grupuri de statut diferit, între păstori și agricultori. Unul dintre documentele invocate cel mai des în legătură cu vlahii din Kosovo este hrisovul lui Ștefan Uroș al III-lea Dečanski, asociat mănăstirii Dečani. În materialul prezentat aici, el este descris ca inventariind obligațiile a 266 de gospodării vlahe, organizate în nouă katun-uri, de-a lungul râurilor Drim și Lim. Astfel de cifre și identificări depind de lectura și interpretarea documentelor, dar tabloul general este limpede: populația pastorală era suficient de importantă pentru a fi înregistrată și administrată distinct. Numele consemnate în acte au atras atenția istoricilor și lingviștilor. Radul, Danul, Bun, Bucur, Bunila, Șerban, Vlaic, Pascu, Stan și Peducel sunt prezentate în interpretările invocate drept forme românești sau sud-dunărene. În aceleași comunități apar însă și nume slave, precum Vuk, Branko ori Milovan. Această alăturare poate sugera contacte strânse, bilingvism și transformări identitare, dar un nume, luat singur, nu stabilește cu certitudine limba maternă sau originea purtătorului. Mai curând, onomastica arată cât de permeabile erau granițele culturale ale societății medievale.

     În unele descrieri ale proprietăților mănăstirești sunt menționate și nume de locuri precum Modra Slatina și Vllahinja. Acestea, alături de numele oamenilor și de organizarea în katun-uri, alcătuiesc o hartă fragmentară a păstoritului și a administrării domeniilor. Mobilitatea păstorilor îi făcea importanți nu numai pentru producția de animale, ci și pentru transport și circulația prin trecători. În epoci diferite, grupuri vlahe au fost asociate cu paza drumurilor și cu servicii auxiliare, iar cărăușia lega interiorul Balcanilor de orașele de pe Adriatica. Drumurile care traversau Kosovo uneau centre miniere și comerciale precum Novo Brdo cu alte regiuni ale peninsulei. În această privință, trebuie distinse perioadele și instituțiile. Termeni precum vojnici și martolos desemnează servicii militare sau auxiliare în contexte istorice specifice; prezența lor în regiune nu înseamnă că toți vlahii au avut același rol ori că o întreagă populație a fost organizată ca o singură trupă de frontieră. Cunoașterea terenului, mobilitatea și capacitatea de transport puteau deveni însă resurse prețioase pentru autoritățile medievale și, mai târziu, pentru cele otomane.

     După cucerirea otomană, registrele fiscale — defterele — au consemnat gospodării, nume și obligații. Pentru sangeacul Vučitrn sunt invocate registre din anii 1455, 1477 și 1487. În unele dintre aceste surse, nume precum Radul, Danul, Bun, Șerban, Vlaic, Pascu și Caraman sunt interpretate ca indicii ale unei prezențe romanice. Scrierea lor în grafii diferite și adaptarea la uzul administrativ al vremii complică însă identificarea sigură a limbii și a originii fiecărui contribuabil.Registrele fiscale arată, de asemenea, că administrația otomană clasifica populația în funcție de obligații și statut. Rusum-i Filuri este prezentată în materialul de față c a o taxă asociată unor comunități pastorale creștine, în timp ce cizia era o dare aplicată nemusulmanilor. Aceste categorii fiscale nu trebuie confundate automat cu identități etnice: un statut economic sau confesional nu echivalează, prin el însuși, cu apartenența la un anumit popor. Lingviști precum Ovid Densusianu și Sextil Pușcariu au argumentat că arealul Kosovo-Macedonia a fost nodul de convergență unde proto-româna s-a separat în dialectele istorice. Influența vlahă în Kosovo a lăsat urme în substratul limbii albaneze (prin cuvinte comune din latina balcanică) și în graiul sârbesc torlakian (păstrarea unor structuri analitice, reducerea cazurilor, cazuri de caz vocativ similare limbii române). Hrisovul emis de regele Ștefan Uroș al III-lea Dečanski este unul dintre cele mai bogate documente demografice din Balcanii medievali. Acesta inventariază proprietățile mănăstirii, fixând în scris obligațiile a 266 de gospodării vlahe, structurate în 9 katun-uri (așezări pastorale mobile) situate de-a lungul râurilor Drim și Lim. Lingviștii și istoricii (printre care Silviu Dragomir și Bogdan Petriceicu Hasdeu) au identificat în masa numelor slavizate straturi onomastice pur românești/vlahe, care demonstrează o rezistență culturală neolatină remarcabilă. Vlahii din Kosovo nu trăiau izolați de celelalte comunități pastorale din Balcani. Pășunile de vară din Kosovo și Metohija erau legate, potrivit reconstituirilor propuse, de ținuturi mai calde din sud și de vest. Aceste deplasări sezoniere nu trebuie înțelese ca trasee fixe, urmate neschimbat de toate grupurile, ci ca rețele de circulație adaptate pășunilor, granițelor, conflictelor și piețelor.

     Trei axe sunt descrise ca posibile coridoare majore: ruta centrală, prin valea Vardarului, lega Câmpia Mierlei de valea Lepenacului, trecătoarea Kačanik și Skopje, continuând apoi spre sud, către Salonic și regiunile montane ale Pindului. Ruta vestică, pornind din zona Peć/Peja și din defileul Rugovei, traversa masivele muntoase către regiunea Polog, lacurile Ohrid și Prespa, apoi spre Korçë, Grammos și nordul Pindului. Ruta estică, dinspre zona Gjilan/Gnjilane, urma valea râului Pčinja către Kumanovo și regiunile muntoase din sudul Macedoniei, inclusiv Mariovo și Moglena. Aceste direcții sunt prezentate ca legături între pășuni și ținuturi de iernat, nu ca drumuri unice și neîntrerupte. Ele ar fi pus în legătură grupuri pastorale din Kosovo cu regiuni locuite de aromâni și meglenoromâni, fără ca asta să însemne că toate aceste comunități aveau aceeași identitate locală sau urmau același calendar de migrație. Pe lângă turme, circulau și bunuri. Brânza, lâna și carnea conservată puteau fi schimbate pentru sare, ulei, țesături și alte produse aduse din zonele de câmpie ori de coastă. Novo Brdo, important centru minier medieval, se înscria în această rețea de drumuri și schimburi. Păstorii și cărăușii contribuiau astfel la legarea economiei montane de piețe mai îndepărtate. Memoria comunităților poate dăinui în numele locurilor, însă etimologiile toponimice sunt adesea discutate. În nordul Kosovo, în municipalitatea Mitrovica, se află localitatea cunoscută ca Vllahi, numită în sârbește Vlahinje. Numele este asociat cu o veche prezență vlahă, iar tradiția documentară invocată o menționează în 1789 și 1792; un registru otoman din 1893 ar consemna forma Vllahina și plecarea unor locuitori către Turcia. Astăzi, satul este descris ca având 102 locuitori în 45 de gospodării, cu populație albaneză. Moscheea din Vllahi este un reper al peisajului local contemporan și al transformărilor confesionale și demografice din zonă. Alte nume au fost puse în legătură cu trecutul vlah: Kopilić, în zona Srbica/Skënderaj; Vlaški Potok, în nordul Kosovo; precum și diverse așezări sau locuri numite Katun. În cazul lui Durmitor, s-a propus o legătură cu latinescul dormitorium, iar pentru nume precum Surdulica sau Cakor au fost avansate interpretări care le raportează la fondul romanic. Aceste explicații nu au toate același grad de certitudine și trebuie privite ca ipoteze, nu ca etimologii unanim acceptate.

     O controversă aparte privește numele lui Miloš Obilić, eroul legendar asociat asasinării sultanului Murad I în bătălia de la Kosovo din 1389. Istoricul Latif Nulaku, de la Universitatea din Priștina, a susținut, la un congres internațional desfășurat la București, ipoteza unei origini vlahe a personajului, invocând o posibilă legătură între numele Obilić și cuvântul „copil”, precum și toponime precum Kopilje sau Kopilova Brda. Este o interpretare controversată, care nu poate fi tratată drept concluzie istorică stabilită. Ea arată însă cât de des se întâlnesc, în Balcani, istoria documentară, memoria eroică și disputa asupra numelui. În secolele de după perioada medievală, comunitățile vlahe au trecut prin procese de schimbare lingvistică și culturală. Confesiunea, instituțiile religioase, legăturile economice și mutarea populațiilor au contribuit la aceste transformări. Unii locuitori s-au integrat treptat în comunitățile ortodoxe sârbe; alții, prin islamizare ori prin apropierea de comunități catolice, au ajuns să se identifice cu populația albaneză. În prezent, Kosovo nu are o comunitate compactă recunoscută oficial care să se declare vlahă sau aromână și să folosească pe scară largă o limbă romanică în viața cotidiană.

     Lingviști precum Ovid Densusianu și Sextil Pușcariu au discutat formarea și răspândirea dialectelor românești sud-dunărene și contactele acestora cu limbile din Balcani. În cercetările despre regiune, vocabularul comun dintre română și albaneză este analizat în legătură cu îndelungatele contacte balcanice, iar graiurile torlakiene sunt studiate în contextul convergenței lingvistice din sud-estul Europei. Aceste fenomene nu pot fi atribuite exclusiv unei singure comunități, dar amintesc că limbile Balcanilor s-au format într-un spațiu de conviețuire și influențe reciproce. Graiurile torlakiene (sau dialectul torlakian) reprezintă un grup de varietăți lingvistice slave de sud tranzitorii, vorbite în sud-estul Serbiei, Kosovo, nord-estul Macedoniei de Nord și nord-vestul Bulgariei. De asemenea, o comunitate izolată de vorbitori de graiuri torlakiene (cunoscuți ca carașoveni) trăiește în România, în județul Caraș-Severin (zona Carașova).

     Hrisoavele mănăstirești, registrele otomane, numele de persoane, toponimele și drumurile pastorale alcătuiesc împreună un portret incomplet, dar sugestiv, al vlahilor din Kosovo. Povestea lor nu este doar istoria unei comunități dispărute din recensămintele de astăzi. Este și povestea unei lumi în care turmele urmau anotimpurile, oamenii traversau munții cu mărfuri, iar numele și limbile se schimbau odată cu stăpânirile. În Vllahi, în vechile katun-uri și în documentele păstrate de mănăstiri și administrații, ecoul acestei lumi continuă să se audă — nu ca o mărturie simplă și necontestată, ci ca o parte importantă a memoriei balcanice. Înainte de a fi slav, apoi albanez, Kosovo din punct de vedere etnic și economico-cultural a fost un spațiu al vlahilor, de fapt al proto-românilor până în evul mediu tîrziu, când a căzut sub cucerirea otomană.