Într-o zi a venit la redacţie un individ care, după ce m-a salutat, s-a îndreptat curajos spre uşa biroului tatălui meu şi m-a invitat să intru. A aprins lumina, şi-a tras un scaun şi mi-a poruncit să mă aşez.

     Ei, şi întrucât omul se purta ca şi cum mă aflam eu la el acasă, m-am conformat. Însă când am îndrăznit să-l întreb despre motivul vizitei, bărbatul m-a atenţionat:

– Vorbesc eu acum!

– Dar…

– Niciun fel de dar! Nu mă întrerupeţi, că-s nervos!

     Pentru că acesta avea nervi şi-l deranja până şi cuvântul dar, mi-am luat poziţia tăcerii şi mi-am propus să-l ascult. Acesta mi-a povestit bucuros despre toată copilăria lui, inclusiv cum era pedepsit cu vărguţa atunci când nu era cuminte.

     Aici totuşi am încercat, timidă, să-l completez, însă când am rostit iarăşi acelaşi dar, dânsul a răbufnit:

– V-am zis că am nervi. Nu mă întrerupeţi!

– Domnule, n-am zis niciun cuvânt…

– Da, dar vreţi să spuneţi!

– Nu…

– Cum nu? Eu simt!

     Şi fiindcă bărbatul părea destul de sensibil, l-am lăsat câteva minute să-şi zică până la capăt păsul. Apoi m-am ridicat de pe scaun, am stins lumina şi am dat să ies din birou.

– Da’ unde plecaţi? Nu mă mai ascultaţi?

– Nu.

– De ce?

– Pentru că am nervi.

– Şi dumneavoastră?

– Da.

– Şi-atunci cum rămâne?

– Ne enervăm! Şi unul, şi altul, dar în încăperi diferite.