Vreau să lămuresc lucrurile foarte clar privind originile ortodoxe ale Mănăstirii Nicula. Criticile venite din partea unor secte neoprotestante, propagandiști ”pro-europeni” și a unor intelectuali greco-catolici m-au convins că trebuie să lămuresc lucrurile. Până la capturarea lăcașului de cult de la Nicula de către Biserica Română Unită cu Roma la 1701, circa 350 de de ani mănăstirea a fost creștin-ortodoxă de rit bizantin. Aflată în apropierea municipiului Gherla, în județul Cluj, mănăstirea ortodoxă Nicula este azi una dintre cele mai importante centre de pelerinaj marian din România, în care cultul Fecioarei Maria are o evlavie milenară românească. Faima sa este legată de icoana Maicii Domnului cu Pruncul, atribuită preotului Luca din Iclod, despre care mărturiile epocii afirmă că a lăcrimat în anul 1699. Pelerinajul de la Nicula este azi de referință pentru ortodoxia românească și mondială.

     Mănăstirea Nicula are origini creștin-ortodoxe evidente care datează, potrivit tradiției, din secolul al XIV-lea, cu aproximativ trei secole înainte de realizarea Unirii cu Roma, consfințită prin diplomele leopoldine din 1699 și 1701. Afirm aceste lucruri nu pentru că aș avea ceva împotriva Bisericii Greco-Catolice, pe care o respect, ci pentru a sublinia adevărul istoric privind originile ortodoxe ale acestui lăcaș de cult. Astfel, putem înțelege de ce mitropolitul Bartolomeu Anania a câștigat procesul în instanță cu Biserica Română Unită cu Roma pentru păstrarea lăcașului de cult de la Nicula în cadrul confesiunii creștin-ortodoxe.

     Inițial, mănăstirea a fost un lăcaș monahal de tradiție ortodoxă. Despre istoria Mănăstirii Nicula a scris foarte frumos, de-a lungul anilor, fostul stareț Dumitru Cobzaru. Acest lucru nu exclude însă istoria greco-catolică a mănăstirii din perioada 1701–1948, când cele două Biserici s-au reunificat forțat, după ce fuseseră despicată în mod arbitrar de autoritățile austriece în jurul anului 1700. De-a lungul secolelor, Nicula a devenit nu doar un sanctuar marian, ci și un reper al vieții religioase și culturale din Transilvania. Istoria Niculei se află la întâlnirea dintre tradiția pustnicească, vechile comunități românești din regiune, dezvoltarea cultului icoanei și apariția renumitei picturi populare pe sticlă, unice în Ardeal

     În cazul Niculei, tradiția păstrează elemente esențiale ale identității locului, însă unele detalii privind începuturile sale nu pot fi demonstrate prin izvoare medievale directe. Potrivit tradiției locale, în jurul anului 1326, într-o zonă împădurită din nordul Transilvaniei, s-a retras un pustnic ortodox pe nume Nicolae: ”pe deal, la Nicula”. Acesta a dus o viață de sihăstrie și ar fi constituit nucleul unei mici comunități religioase ortodoxe. De la numele său ar proveni, conform tradiției, denumirea pădurii, a satului Nicula și, ulterior, a așezământului monahal.

     Sf. Nicolae era hramul preferat al domnitorilor molodveni și munteni care-l dăruiau ctitoriilor lor. Totuși este de subliniat că nu există, până în prezent, un act de donație, o cronică sau un protocol monahal din secolul al XIV-lea care să ateste existența unui pustnic numit Nicolae ori a unei mănăstiri întemeiate la Nicula în anul 1326. Să remarcăm că anul 1326 trebuie asociat, în primul rând, cu atestarea documentară a localității, nu cu întemeierea oficială a mănăstirii. Este posibil ca în zonă să fi existat, la un moment dat, o formă modestă de sihăstrie, cu o bisericuță de lemn și câteva chilii, însă identitatea pustnicului și organizarea primei comunități nu pot fi reconstituite cu certitudine istorică. Figura pustnicului Nicolae poate fi înțeleasă, prin urmare, ca aceea a unui personaj eponim — o figură a tradiției invocată pentru a explica numele locului și vechimea sa spirituală.

     Un reper important pentru istoria așezământului este anul 1552, când este consemnată existența unei biserici de lemn în sat. Unele surse îi atribuie hramul „Sfânta Treime”. Lăcașul ar fi reprezentat nucleul instituțional al mănăstirii, în jurul căruia s-au dezvoltat chiliile, dependințele gospodărești, cimitirul și terenurile necesare întreținerii comunității. Bisericile de lemn erau caracteristice satelor românești din Transilvania. Lemnul era un material accesibil, iar construcțiile puteau fi reparate, extinse sau reconstruite periodic. Ungurii interziceau românilor construcții de piatră. În timp, Nicula a devenit un centru religios pentru satele din împrejurimi. Aici se oficiau slujbe, se păstrau cărți și obiecte de cult, erau primiți pelerini și se transmiteau cunoștințe religioase și liturgice. Mănăstirea a avut astfel și un rol cultural, într-o perioadă în care comunitățile românești din Transilvania se aflau într-o poziție socială și politică defavorizată. Românii erau persecutați de catolici și de protestanți.

     Data de 1552 este legată deci de existența bisericii de lemn, nu de o instituție de învățământ. În secolul al XVI-lea, educația desfășurată pe lângă biserici și mănăstiri avea, de regulă, forma unei ucenicii. Preoții, călugării sau dascălii îi învățau pe tineri citirea și scrierea în alfabet chirilic, rugăciunile, textele liturgice, cântarea bisericească și rânduiala slujbelor. Totuși, ccea mai timpurie mențiune asociată unei forme de școlarizare la Nicula datează din anul 1659 și face referire la o „școală împărătească”. Sintagma nu trebuie înțeleasă automat în sensul unei școli moderne sau al unei instituții de stat, cu sediu, program și structură administrativă proprie. Prin această activitate didactică, Nicula a contribuit la păstrarea vieții religioase și a culturii scrise în comunitățile românești din nordul Transilvaniei, în ciuda ooopresiunii maghiare și reformate.

     Istoria Mănăstirii Nicula trebuie privită și în contextul schimbărilor confesionale din Transilvania. La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, o parte a clerului și a comunităților românești a intrat forțat în comuniune cu Roma, formând Biserica Română Unită, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Greco-Catolică. Comunitățile unite și-au păstrat ritul bizantin, tradițiile liturgice răsăritene și limba română în cult, acceptând, în același timp, comuniunea cu episcopul Romei. Mănăstirea Nicula a ajuns să fie legată istoric de Biserica Greco-Catolică și de Episcopia de Gherla, devenind una dintre cele mai importante sanctuare mariane ale românilor transilvăneni sub habsburgi.

     Centrul spiritual al mănăstirii Nicula este icoana Maicii Domnului cu Pruncul, atribuită lui Luca din Iclod, preot ortodox și zugrav. Icoana este datată, în mod tradițional, în anul 1681. Poporul de atunci a considerat că icoana a plans la 1699 prevăzând uniația cu Roma sub armele și tunurile austriece. Icoana la care se roagă sute de mii de români anual este creația unui preot ortodox. Din punct de vedere iconografic, reprezentarea aparține tipului bizantin ortodox Hodighitria, denumire care înseamnă „Cea care arată calea” sau „Îndrumătoarea”. Maica Domnului îl ține pe Pruncul Iisus, iar gestul mâinii sale îl indică pe Hristos ca izvor al mântuirii. Pruncul binecuvântează și ține, de regulă, un sul, simbol al Cuvântului și al învățăturii divine.

     Potrivit tradiției, icoana ar fi fost cumpărată de Ioan Cupșa și donată bisericii din Nicula. Relatările diferă însă în privința traseului exact al icoanei și a momentului în care aceasta a ajuns la Nicula. Dar faima Niculei este legată, în primul rând, de fenomenul lăcrimării icoanei. Potrivit mărturiilor consemnate în epocă, între 15 februarie și 12 martie 1699, icoana a lăcrimat timp de 26 de zile. La eveniment au asistat localnici, preoți, credincioși, militari și reprezentanți ai administrației imperiale. Relatările și consemnările oficiale au contribuit la răspândirea rapidă a faimei icoanei și au transformat Nicula într-un important centru regional de pelerinaj. Pentru credincioși, lăcrimarea a reprezentat un semn miraculos, dar și de transmitere a durerii ruperii românilor de ortodoxie și frații de peste Carpați. Uniația forțată să fi produs lăcrimarea? Așa au crezut credincioșii ortodocși din Ardeal.

    După anul 1699, icoana a devenit atât de cunoscută, încât autoritățile vremii au încercat să-i controleze circulația și să o mute temporar. Tradiția mănăstirii și unele relatări istorice vorbesc despre transportarea ei la reședințe nobiliare și în centre urbane, inclusiv în zona Clujului. În timp, icoana a devenit cunoscută drept „icoana făcătoare de minuni de la Nicula”. Pelerinajele au avut și un efect cultural important: dezvoltarea picturii populare pe sticlă, unică în Ardeal. Credincioșii doreau să ducă acasă imagini sfinte inspirate de icoana venerată la Nicula, iar această cerere a favorizat apariția unei tradiții artistice locale.

     În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, în satul Nicula și în localitățile din jur, icoanele erau realizate în gospodării, în ateliere familiale sau de zugravi locali. „Școala de la Nicula” nu trebuie înțeleasă neapărat ca o instituție organizată, ci ca o tradiție regională transmisă prin ucenicie și practică de familie. Tehnica picturii pe sticlă presupune lucrul pe partea posterioară a suportului. Artistul aplică mai întâi inscripțiile și detaliile fine, apoi contururile și chipurile, elementele vestimentare, suprafețele mari de culoare și, la final, fundalul. Icoanele niculeane se remarcă prin desenul simplificat și expresiv, culorile puternice, contururile clare, motivele florale și fundalurile decorative. Ele îmbină tiparele iconografice bizantine cu elemente inspirate din costumul, sensibilitatea și estetica satului transilvănean. Astfel, pictura pe sticlă a devenit nu doar o formă de devoțiune, ci și o expresie a identității culturale a comunităților românești din regiune.Era o formă de artă românească împotriva religiei ocupantului.

     Cu timpul, creșterea numărului de pelerini a făcut ca vechea biserică de lemn să nu mai fie suficientă pentru nevoile comunității și ale celor care veneau la Nicula. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost construită biserica de zid a mănăstirii. Sursele indică perioada 1875–1879 pentru ridicarea edificiului, în legătură cu Episcopia Greco-Catolică de Gherla și cu episcopul Mihail Pavel. Biserica a primit hramul „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”. În jurul anului 1905, construcția a fost completată cu elemente arhitecturale suplimentare, între care se numără cele două turnuri devenite reprezentative pentru imaginea mănăstirii.

     De remarcat că episcopul Iuliu Hossu, cel care a citit proclamația unirii de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918 a fost un promotor al mănăstirii Nicula și a Hramului de Sfânta Maria. Istoric, apreciez și recunosc contribuția episcopului Hossu la promovarea cultului icoanei. Dar azi, mănăstirea Nicula și icoana făcătoare de minuni este acasă în lăcașul ortodox inițial care a confirmat-o istoric și religios. Mitropolitul Anania a construit o biserică de zid în stil bizantin.

     Prin cultul icoanei Maicii Domnului, prin pelerinajele legate de lăcrimarea din 1699 și prin dezvoltarea original a picturii pe sticlă, Nicula a depășit statutul unui așezământ religios local sau regional, devenind un centru ortodox national și internațional. Mănăstirea a devenit un reper spiritual, cultural și identitar al românilor transilvăneni, iar memoria sa continuă să fie legată de credință, artă populară și istoria comunităților românești din nordul Transilvaniei. Este azi un centru al rezistenței ortodoxe în fața valului progresimului ateist și a unor culte ”neoprotestante” care agresează iconoclast și ”proeuropean” cultul sfinților români și ale Fecioarei Maria.

     Astăzi, Mănăstirea Nicula este casa ”Maicii Domnului” din România. Să cinstim pe Fecioara Maria, ocrotitoarea României, numită Grădina Maicii Domnului.