Istoricii importanți din fosta Iugoslavie dar și din lumea occidentală consideră cu argumente științifice că vlahii din Balcanii de Vest sunt considerați urmași ai populațiilor romanizate din Imperiul Roman de Răsărit. La noi, Silviu Dragomir a dedicat o carte importantă în plin comunism dedicată vlahilor din Alpii dinarici. (Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, 1959, Editura Academiei RPR). În secolul al VII-lea, slavii și avarii au invadat și au ocupat unele provincii balcanice ale imperiului. Slavii migratori au distrus orașe romane, iar incursiunile lor au determinat o parte dintre locuitorii autohtoni — numiți vlahi de către slavi — să se retragă în zone împădurite sau muntoase. Aici prin păstorit, transhumanță și pază grănicerească și-au dus mai departe tradițiile și semninția latinofonă. Bosnia și Herțegovina este o țară preponderent muntoasă, iar pădurile acoperă o parte importantă a teritoriului său, deci propice locuirii vlahilor până târziu spre timpurile moderne. Muntele Vlašić (Muntele Valahilor) este un un masiv situat în centrul geografic al Bosniei și Herțegovinei. Cel mai înalt vârf al său este Paljenik, cu o altitudine de 1.943 m. Este renumit pentru pășunile, creșterea vitelor și brânzeturile sale. Este cel mai aproape de orașul Travnik, pe care îl domină. Prin urmare, acest spațiu a oferit condiții favorabile comunităților vlahe. Limba latină vorbită în Imperiul Roman de Răsărit a evoluat în Balcani, în Evul Mediu timpuriu, într-o limbă romanică numită uneori și protoromână. Din această limbă au evoluat ulterior româna și aromâna. Desigur, vlahii din Balcanii de Vest vorbeau o limbă înrudită cu româna. Coasta dalmatică a făcut parte din procesul etnogenetic românesc.

     Vlahii erau creștini, fiind urmași ai populațiilor din Imperiul Roman de Răsărit, unde creștinismul era religia oficială. Un dezavantaj important pentru vlahii din Balcani, în momentul invaziilor slave, a fost lipsa unei biserici proprii în care să se folosească limba lor. Slavii din Balcanii de Vest s-au așezat în zone mai potrivite pentru agricultură, ocupând, în mare măsură, același spațiu ca vlahii. Creștinarea slavilor, desfășurată în secolele al X-lea și al XI-lea, precum și inițiativa lui Chiril și Metodiu de a crea un alfabet pentru limba slavă au favorizat apariția unei biserici creștine în limba slavonă, la care au aderat și vlahii. În cele din urmă, folosirea slavonei în biserică a contribuit la adoptarea limbii și a numelor slave de către vlahi. Dacă străbați astăzi Bosnia și Herțegovina, dincolo de istoria sa politică contemporană, vei descoperi o geografie încărcată de memorie. Toponimele și hidronimele păstrează urme ale unor limbi vechi, inclusiv romanice, și sunt invocate ca indicii ale prezenței vlahilor în regiune, în contextul mai larg al istoriei populațiilor romanice din Balcani. În inima Bosniei se află un munte și un ținut cu numele „Romanija” — un reper toponimic care merită cercetat.

     Ideea unei contribuții vlahe la formarea populației sârbe din Bosnia nu este nouă în istoriografie. Pentru a înțelege complexitatea acestui subiect, este utilă compararea perspectivelor a doi istorici europeni importanți: Noel Malcolm și Ahmed S. Aličić. În lucrarea sa de referință ”Bosnia: A Short History” (1994), Noel Malcolm oferă o perspectivă istoriografică occidentală, concentrându-se asupra evoluției politice și asupra criticii miturilor naționaliste care au alimentat conflictul din anii 1990. Sir Noel Robert Malcolm, născut la 26 decembrie 1956 este azi un renumit istoric, academician și jurnalist politic britanic, recunoscut la nivel mondial drept unul dintre cei mai importanți specialiști în istoria Balcanilor și în istoria ideilor din perioada modernă timpurie. În prezent, este cercetător principal (Senior Research Fellow) la prestigiosul All Souls College, Oxford.

     Pe de altă parte, istoricul Ahmed S. Aličić, este recunoscut pentru cercetările sale de istorie otomană. Dr. Ahmed S. Aličić (1934–2014) a fost un reputat istoric, osmanist și filolog bosniac, recunoscut pentru cercetările sale asupra istoriei Bosniei și Herțegovinei în perioada otomană. A absolvit Medresa „Gazi Husrev-beg” și Facultatea de Filozofie din Sarajevo, unde s-a specializat în orientalistică, și a obținut un doctorat în științe istorice. A fost cercetător de lungă durată și director al Institutului Oriental din Sarajevo (1984–1985 și 1989–1992). Este unul dintre istoricii care au subliniat originea vlahă a sârbilor bosniaci. Folosește, între altele, registrele cadastrale otomane — defterele (registrele oficiale de evidență fiscală, cadastru, populație sau bunuri) — din secolele al XV-lea și al XVI-lea. Cei doi autori abordează subiectul din unghiuri diferite, iar concluziile lor nu trebuie reduse la o singură teză. Sursele otomane atestă importanța socială și fiscală a comunităților desemnate drept vlahi, însă nu demonstrează, prin ele însele, că aceste comunități au constituit substratul demografic al populației sârbe bosniace de astăzi. Malcolm descrie transformările demografice de după cucerirea otomană a Bosniei, în 1463, și rolul populațiilor vlahe în securizarea teritoriilor de frontieră, devastate de conflictele dintre Imperiul Otoman și puterile creștine, în special Ungaria și Veneția. Vlahii nu erau doar țărani dependenți, ci puteau avea și funcții militare sau auxiliare, fiind recrutați, de pildă, ca martolozi — cercetași și soldați de frontieră — ori ca vojnuci (infanteriști), trupe auxiliare. Acest statut le putea aduce anumite privilegii, precum scutirea de unele obligații fiscale și plata unor dări specifice, inclusiv a unei taxe asociate creșterii animalelor. Astfel de condiții au încurajat stabilirea lor în diferite regiuni, inclusiv în nordul Bosniei și în Krajina bosniacă.

     Aličić analizează în cărțile sale statutul juridic al vlahilor sub administrația otomană, reglementat, între altele, prin norme cunoscute sub numele de Kanun-i Eflak. Defterele pot reflecta deosebiri între diferite categorii de contribuabili din aceeași zonă: pe de o parte, raja, adică populația supusă obligațiilor fiscale obișnuite; pe de altă parte, grupuri înregistrate drept vlahi, adesea asociate cu păstoritul și organizate în comunități conduse de cnezi sau primiceri. Acestea puteau plăti dări în animale ori furniza oameni pentru serviciul militar. Cercetările bazate pe surse precum recensământul Sangeacului Herțegovina din 1475–1477 documentează statutul și organizarea acestor comunități. Totuși, termenul „vlah” din registre nu trebuie interpretat automat ca o identificare etnică univocă: în funcție de context, el putea desemna și o categorie socială, fiscală sau profesională, fără a exclude existența unor origini diverse. (Poimenični popis sandžaka Vilajeta Hercegovina – Recensământul nominal al sangeacului Vilaietului Herțegovina din anii 1475–1477, Iugoslavia 1985) – Aceasta este lucrarea sa de referință în privința vlahilor, unde sunt înregistrate detaliat comunitățile (džemat) păstorilor vlahi și structura lor socială.

     Un aspect important este evoluția semantică a termenului „vlah”. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, pe măsură ce populațiile astfel desemnate s-au integrat în comunități mai largi, termenul a ajuns să fie folosit și cu sensuri sociale sau confesionale. În limbajul popular al catolicilor și musulmanilor bosniaci, „vlah” putea deveni un sinonim pentru „ortodox”, fără ca această utilizare să păstreze neapărat sensul etnic inițial. În Serbia medievală, sub dinastia Nemanjić, statutul vlahilor era reglementat prin norme distincte. Codul lui Dušan, de exemplu, prevedea restricții privind relațiile dintre păstorii vlahi și fermierii sârbi. În Bosnia și Ungaria medievale, situația lor putea fi diferită. După instaurarea stăpânirii otomane, unele comunități vlahe au avut un rol important în viața ortodoxă a regiunii. Restaurarea Patriarhiei de la Peć, în 1557, a contribuit la extinderea rețelei ecleziastice ortodoxe. Pentru comunitățile de păstori care au adoptat treptat limba slavă și și-au pierdut vechile privilegii militare, apartenența religioasă a devenit un reper important al identității colective. Studiile genetice modern de anii trecuți oferă date despre diversitatea populațiilor din Balcani și despre amestecul dintre diferite grupuri de-a lungul timpului. Haplogrupurile cromozomului Y, precum E1b1b, J2 și R1b, se întâlnesc în rândul mai multor populații din regiune, inclusiv al sârbilor bosniaci. Însă prezența lor nu poate demonstra, de una singură, doar o origine vlahă sau romanizată. Astfel, interpretarea genetică trebuie făcută cu prudență și coroborată cu surse istorice, lingvistice și arheologice.

     Formarea identităților etnice din Bosnia a fost un proces îndelungat și complex. În linii generale, se pot distinge mai multe etape: organizarea comunităților pastorale în zonele muntoase ale Humului (inițial cunoscut ca Zahumlje, teritoriul a fost integrat în Regatul medieval al Bosniei în anul 1326) și ale altor regiuni, integrarea unor grupuri în sistemul militar și fiscal otoman, precum și consolidarea apartenențelor confesionale în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Dar și, în cele din urmă, integrarea ortodocșilor bosniaci în proiectele naționale sârbe din secolul al XIX-lea. Identitatea sârbă din Bosnia s-a format printr-un proces istoric îndelungat, la care au contribuit populații și tradiții diverse. Unele comunități desemnate în izvoare drept vlahe s-au stabilit în Bosnia, au participat la viața ortodoxă a regiunii și, în timp, au fost integrate în identitatea sârbă modernă. Această istorie nu anulează identitatea sârbă bosniacă, ci o plasează într-un context mai larg, complex și profund legat de trecutul Bosniei și Herțegovinei. Procesul formării hărții etnice actuale a Bosniei a urmat, astfel, un traseu clar în patru faze: de la păstorii nomazi valahi din munții Humului, la colonizarea militară otomană, urmată de consolidarea confesională în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și, în final, de integrarea în proiectele naționale ale secolului al XIX-lea, când ortodocșii bosniaci s-au integrat oficial în națiunea sârbă.