Prin troiene viscolite, într-o iarnă din vremi triste

Când războiul peste țară, a adus ani de restriște

Cinci soldați de pe la noi, în mantale zdrențăroase

Pășeau greu prin noaptea rece și cu frigul până-n oase

Escortau prizonieri și ei prinși în gheara sorții,

Spre o țintă-ndepărtată prin câmpia alb-a morții

Viscolul mugea orbește, fiarele urlau în cale,

Au ajuns în miez de noapte, pe-o câmpie într-o vale

Nu mai pot păși prin ger, pașii le sunt grei ca plumbul

Pe omătul înghețat varsă stele Demiurgul

Aici nu mai sunt dușmani, nici învinși și-nvingători

Toți sunt frați în suferința, toți sunt oameni muritori.

Au aprins c-o iască focul dintr-un vreasc și-un putregai,

Dar a ars prea cu putere și-a rămas doar jeregai.

Lemne nu se văd pe-aproape sub omăt e valea toată

Gerul le străpunge carnea cu o gheară-nveninată.

Îl trimit pe cel mai tânăr, pe Vasile, soldat mândru

Să găsească ceva vreascuri, altfel i-o-nghiții mormântul.

Pleacă tânărul prin viscol, scrutând noaptea-aceea rece,

Ocolind niște troiene, peste trei morminte trece,

Trei morminte viscolite, cu trei cruci din lemn uscat

Și cu greu a smuls o cruce din pământul înghețat.

A săltat-o pe-ai săi umeri căci era soldat vânjos

Ce frumos părea în noapte de ziceai că e Hristos.

Dar când l-au văzut ce-aduce, camarazii l-au oprit

În priviri le-a-nflorit teama și sergentul a grăit:

,,Nu putem să ardem crucea, este semn de mântuire,

Nu batjocorim credința! Las-o jos, degrab Vasile!

Mai bine murim în ger, nu vreau să ne luăm osândă

Crucea Domnului nu-i vreasc, Crucea Domnului e sfântă!”

S-au culcat toți în zăpadă așteptând ce e mai rău,

Doar Vasile a stat treaz cu nădejde-n Dumnezeu.

Se ruga-n tăcerea nopții ca un pustnic veghetor

Ținând crucea strâns în brațe, ca pe-un prețios odor.

Dar deodată-n noaptea neagră o lumină se arată,

Ca o rază dinspre ceruri, către lume revărsată.

Parcă-ți mângâie ființa, parcă iți stârnește dorul,

Peste pulberea de gheață vine blând Mântuitorul.

Calcă timpul peste veacuri și troienele cu ger,

Poarta spini pe fruntea-i pură și-n priviri întregul cer,

Iar pe chipu-i plin de slavă, întristat de-a lumii vină,

Strălucește bunătatea ca o tainică lumină.

Umerii Lui poartă Crucea, grea de-al omului păcat

Pașii lui nu lasă urme pe omătul înghețat.

Tălpile îi sunt desculțe, parcă crini i-au țesut strai

Iar din rănile-i sfințite, curg șuvoi lumini de rai.

Tânărul cade-n genunchi, fruntea în omăt și-o lasă

Copleșit de măreția slavei care se revarsă!

Sfintele lui Hrist picioare calcă vatra care-i caldă,

Iar din ochii lui Vasile încep lacrimi mari să cadă.

Fără vorbe, fără zgomot, a pus Crucea peste jar

Vâlvătăi jucau în vatră, precum candele-n altar.

Apoi s-a pierdut în noapte cu o trenă de lumină

Iar din fruntea cea cu spinii curge-o aură divină.

Ce căldură și ce pace îi cuprindea dinspre jar

Mângâind pe fiecare cu iubire și cu har,

Și Vasile-a adormit alintat de focul sfânt

Sprijinit pe acea Cruce, cea smulsă de pe mormânt.

Iar când zorii s-au ivit și s-a luminat iar cerul

S-au trezit cu toții teferi și nu mai simțeau nici gerul.

Și uimiți privesc spre vatra unde jarul dogorește,

,, -Măi, Vasile, ai ars Crucea? Ce-ai făcut? Doamne ferește!”

Însă când privesc spre el au rămas cu vorba-n gât,

Căci dormea bietul Vasile, peste lemnul crucii sfânt.

Iară jarul fără lemne n-a fost stins de vântul rece

A rămas o vatră caldă, pentru cei ce vor mai trece.

                                           Eliana Popa

• Despre
• Ultimele Postari

ELIANA POPA

Ultimele postari ale lui ELIANA POPA (vezi toate)

• ELIANA POPA – POVESTE DIN RĂZBOI - 21 octombrie 2026
• ELIANA POPA – NEAM ROBIT CU PLÂNSU-N GEANĂ - 17 octombrie 2026
• ELIANA POPA – DRAGĂ ȚARĂ, AM VISAT… - 22 septembrie 2026

ELIANA POPA