ZOE DANTES – Femeia care a spus „Fie mie”.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Femeia care a spus „Fie mie”.

     Cu mult înainte ca Maria să fie numită Maria, înainte ca o fată din Nazaret să audă glasul îngerului, înainte ca Betleemul să vadă o iesle și înainte ca lumea să știe că Dumnezeu Se va face Om, exista o profeție.
     Isaia scria:
     „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel.” Emanuel.
     Dumnezeu este cu noi.
     Numele nu era încă spus.
     Chipul nu era încă văzut.
     Mama nu era încă știută de oameni.

   Dar Dumnezeu o știa. Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem înțelege despre Maica Domnului: înainte ca lumea să-i cunoască numele, Dumnezeu îi cunoștea ascultarea.

     Apoi, într-o zi, într-o casă simplă din Nazaret, un înger intră la o fecioară.
     Nu la o împărăteasă. Nu la o femeie puternică. Nu la cineva pe care istoria îl consemnase.
     La Maria.
     Și îngerul îi spune că va naște un Fiu, că Fiul ei va fi mare și Se va chema Fiul Celui Preaînalt.
     Maria întreabă:
     „Cum va fi aceasta?”.
     Și întrebarea ei nu este răzvrătire.

     Este întrebarea unei fecioare care încearcă să înțeleagă ceea ce nu poate fi înțeles cu mintea omenească.

     Îngerul îi vorbește despre Duhul Sfânt. Și atunci Maria spune acele cuvinte care au schimbat istoria:

     „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.

     Fie mie.”

     Atât.
     Dar în acel „fie” se află una dintre cele mai mari taine ale libertății omului.
     Dumnezeu nu a silit-o.
     I-a cerut. Iar Maria a răspuns. Nu știa tot ce avea să vină. Nu știa despre Betleem. Nu știa despre Egipt. Nu știa despre anii de pribegie.
     Nu știa despre sabie. Nu știa despre Cruce.
     Știa doar că Dumnezeu îi cere să spună „da”.

     Și a spus. „Fie mie”.

     Apoi Maria merge la Elisabeta. Iar Elisabeta, plină de Duh Sfânt, îi spune un lucru care avea să răsune peste veacuri:

     „De unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?”

     Observați cuvintele. Nu spune doar „mama copilului”. Nu spune „mama lui Iisus”.
     Spune: „Maica Domnului meu.”
     Și Maria răspunde prin ceea ce Biserica avea să ne lase ca o cântare excepțională: „Mărește sufletul meu pe Domnul…”
     Și atunci Maria începe să vorbească. Și ce spune?
     Că Dumnezeu a privit spre smerenia roabei Sale. Că toate neamurile o vor ferici. Că Cel Puternic i-a făcut mărire. Că mila Lui este din neam în neam.
     Că Dumnezeu îi ridică pe cei smeriți. Că îi satură pe cei flămânzi. Că nu uită făgăduința făcută lui Avraam.

      Maria nu vorbește despre propria ei măreție. Vorbește despre Dumnezeu.

Aceasta este poate una dintre cele mai frumoase mărturii despre ea.
Cu cât este mai aproape de Dumnezeu, cu atât vorbește mai puțin despre sine și mai mult despre El.
Apoi vine Betleemul. Vine nașterea. Vine Pruncul.
Vin păstorii. Vin magii.
Vine sabia.
Simeon ia Pruncul în brațe și vorbește despre El, iar apoi se întoarce către Maria și îi spune:

„Și prin sufletul tău va trece sabie.”

     Maria nu răspunde.
     Scriptura nu ne păstrează răspunsul ei. Poate pentru că unele dureri nu au nevoie de cuvinte.
     Sunt doar primite.
     Și Maria merge mai departe. Cu Pruncul în brațe. Până când Irod vrea să-L omoare. Și atunci mama fuge cu Fiul ei în Egipt. Nu este încă icoana pe care o știm. Este o mamă care își ia copilul și fuge. Și poate că tocmai aici începe să devină atât de aproape de noi.
     Pentru că Maica Domnului nu a trăit o viață ferită de durere. A trăit-o în mijlocul ei. Apoi vin anii ascunși. Casa. Nazaretul.
     Viața simplă.
     Și într-o zi, copilul devine bărbat. La doisprezece ani, Maria Îl caută după ce Îl pierde din vedere la Ierusalim.
     Trei zile.
     Trei zile în care o mamă își caută copilul. Când Îl găsește în templu, îi spune:
     „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aceasta?”
     Este poate una dintre cele mai omenești replici pe care le avem despre Maria.
     Pentru că înainte de a fi Regina cerului, înainte de a fi numită Maica Domnului, ea a fost mamă. A fost femeia care s-a speriat când nu și-a găsit copilul. A fost femeia care L-a căutat. A fost femeia care L-a certat.      A fost femeia care nu a înțeles tot ce făcea El.

     Și totuși a mers mai departe.

     Apoi ajungem la Cana Galileii. Și aici se întâmplă ceva extraordinar. Maria vede că s-a terminat vinul.
     Nimeni nu îi cere să intervină. Nu face un discurs. Nu poruncește.
     Se întoarce către Fiul ei și spune doar:
     „Nu mai au vin.”
     Iar Iisus îi răspunde că încă nu venise ceasul Lui.
     Maria nu se ceartă. Nu insistă. Nu se supără.
     Nu spune: „Dar eu sunt mama Ta.”

     Se întoarce către slujitori și le spune:

     „Faceți orice vă va spune.”

     Și acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a spus vreodată Maica Domnului.

     Pentru că ea nu îi cheamă pe oameni la ea. Îi trimite la El.

     „Faceți orice vă va spune.”

     Și Hristos face acolo primul Său semn. Apa se face vin. Cana începe.
     Și poate că aici înțelegem ceva despre rugăciunea către Maica Domnului.

     Ea vede lipsa. O duce înaintea Fiului. Și apoi ne spune nouă:

     „Faceți orice vă va spune.”
     Nu „faceți ce vă spun eu.”
     Doar:
     „Faceți orice vă va spune El.”

     Pentru că Maria nu stă niciodată între om și Dumnezeu. Ea îl duce pe om către Dumnezeu.

      Apoi vine vremea Crucii.
     Și aici cuvintele se termină. Maria este acolo.
     Evanghelia după Ioan ne spune că stă lângă Cruce.
    Ce putea face? Nimic. Nu putea opri soldații. Nu putea scoate cuiele. Nu putea lua asupra ei moartea Fiului.

     Putea doar să rămână.

     Și a rămas.

      Poate că aceasta este cea mai grea formă a iubirii: să nu poți salva pe cel pe care îl iubești și să nu pleci de lângă el.

     Iar Hristos o vede.

     Și atunci spune ceva care schimbă, într-un fel tainic, relația dintre Maria și oameni. Îi spune ucenicului iubit:
     „Iată mama ta.”

     Și Mariei: „Iată fiul tău.”

     Nu întâmplător aceste cuvinte sunt rostite la Cruce. Nu la Betleem. Nu la Cana. Nu în casa din Nazaret.
     La Cruce.
     În ceasul în care Hristos Își dă viața pentru lume.
     Și Biserica a văzut aici mai mult decât grija Fiului pentru mama Sa și pentru ucenicul iubit.

     A văzut o taină.

     Maria primește un fiu.
     Iar ucenicul primește o mamă. Și Ioan nu este doar un om care trebuie să aibă grijă de Maria.
     El este ucenicul. Omul care Îl urmează pe Hristos. Și de aceea, de aproape două mii de ani, creștinii aud în acele cuvinte o chemare:

     „Iată mama ta.”

     Apoi Hristos învie. Se înalță. Iar Maria rămâne.
     O găsim din nou împreună cu apostolii, în rugăciune. Nu cere tron.
     Nu cere slavă. Nu cere să fie pusă înaintea lor.
     Este acolo. În mijlocul Bisericii care se naște.

     Așa cum fusese la început. Așa cum fusese la Cana. Așa cum fusese la Cruce.

     Rămâne.

     Și poate că tocmai acesta este cuvântul care o definește cel mai bine.
     Rămâne.

     Rămâne când Fiul este Prunc. Rămâne când Fiul pleacă. Rămâne când lumea nu Îl înțelege. Rămâne când      El este răstignit. Rămâne după Înviere. Rămâne cu Biserica.

     Iar apoi vine ziua Adormirii. Biserica nu vorbește despre dispariția ei. Vorbește despre adormire. Pentru că pentru cel care este în Hristos, moartea nu mai este capăt.
     Este trecere.
     Și aici se închide cercul.
     Femeia care L-a ținut pe Fiul în brațe când era Prunc este acum primită în brațele Fiului. Cel pe care ea L-a legănat este Cel care o primește.
     Cel pe care ea L-a hrănit este Cel care o conduce către viața veșnică.
     Cel căruia i-a spus cândva „Fiul meu” este Fiul lui Dumnezeu.

     Și poate că tocmai de aceea ziua aceasta nu este o zi a tristeții.

     Este o zi a nădejdii.

     Pentru că fiecare dintre noi știe ce înseamnă să pierzi. Știm că mamele noastre pleacă. Uneori prea repede. Uneori după o viață întreagă. Uneori după ani de suferință.
     Uneori pleacă și casa pare, dintr-odată, mult prea mare. Rămân lucrurile lor. O fotografie.
     O rochie. O cană. O carte de rugăciune. Un parfum.

      Un număr de telefon pe care nu-l mai formezi, deși mâna încă știe drumul.

     Și rămâne copilul din noi.

     Pentru că, oricât am îmbătrâni, există un loc în sufletul nostru în care vom rămâne întotdeauna copii. Copiii mamei noastre. Și când mama pleacă, locul acela doare.
     Poate că Dumnezeu știe asta.

     Poate că El știe că omul nu poate fi lăsat fără mamă. Și tocmai de aceea, în marea Lui milă și îndurare, nu ne-a lăsat singuri.

     Ne-a lăsat-o pe a Lui.
     Pe femeia care a spus:

     „Fie mie.”

     Pe femeia care a primit Cuvântul. Pe femeia care a purtat în brațe pe Dumnezeu făcut Om. Pe femeia care a fugit în noapte cu Pruncul ei. Pe femeia care L-a căutat trei zile. Pe femeia care, la Cana, a văzut lipsa și a dus-o înaintea Fiului.

     Pe femeia care a spus:

     „Faceți orice vă va spune.”

     Pe femeia care a stat sub Cruce când aproape toți ceilalți au plecat. Pe femeia căreia Hristos i-a spus:
     „Iată fiul tău.”
     Pe femeia pe care Biserica o numește de două mii de ani: Maica Domnului.
     Și poate că astăzi, în ziua Adormirii ei, nu trebuie să ne grăbim să răspundem.
     Poate că trebuie doar să privim icoana. Să privim chipul ei.
     Să ne amintim de propria noastră mamă. De mâinile ei. De glasul ei. De felul în care ne striga. De felul în care ne aștepta. De felul în care, pentru noi, casa era acolo unde era ea.

     Și apoi să ne punem, în tăcere, întrebarea:

     Dacă mama mea pleacă, sunt singur?
     Și încă una:

     Dacă Hristos, pe Cruce, a spus „Iată mama ta”, oare aceste cuvinte au fost spuse numai lui Ioan?

     Poate că fiecare dintre noi trebuie să răspundă.
     Nu eu. Nu tu. Nu preotul.
     Nu teologul.
     Tu.
     Și dacă ai pierdut-o pe mama ta…Dacă încă îi vorbești uneori în gând…

     Dacă încă ți-ai dori să-i mai poți săruta mâna o singură dată… Dacă uneori, în cele mai grele nopți, ai vrea să fii din nou copil…atunci poate că răspunsul nu mai este atât de greu.

     Poate că răspunsul este chiar acolo, în icoana pe care o privești.
    În femeia care a spus „Fie mie”. În femeia care a stat sub Cruce. În femeia pe care Fiul ei a dat-o ucenicului. În femeia care nu mai moare.
     Și atunci putem răspunde, în sfârșit:
     Da.

     Este Maica tuturor. Pentru că mamele noastre pleacă.

     Dar Dumnezeu, în marea Lui milă și îndurare, nu ne-a lăsat singuri.
     Ne-a lăsat-o pe a Lui.
     Maica Domnului.

     Maica noastră, a tuturor.

     La mulți ani!

     Domnul să vă miluiască.

Sf Maria cupola

 

Autor: Zoe Dantes –absolventă Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, jurnalistă la ActiveNews

Citește și: ZOE DANTES – Schimbarea la Față și cea de-a cincea Evanghelie.

Ultimele postări