Un fenomen straniu
Frați români, progresul a sosit. Nu mai sîntem o țară oarecare, unde contribuabilul își închipuie că are dreptul să întrebe pe ce se duc banii lui. Acelea au fost vremuri primitive, cînd lumea mai credea în socoteli, chitanțe, ricipise și răspundere. Astăzi trăim într-o epocă superioară. Cheltuielile uriaşe ale statului sînt toate la secret. Din sacul de galbeni naţional se înfruptă şi autorităţile şi străinii. Pentru români banii sînt îngheţaţi de frig. Cetățeanul are o singură îndatorire: să contribuie. Cît despre restul, este secret. Și dacă este secret, atunci este cu atît mai democratic. Căci nimic nu întărește încrederea poporului mai zdravăn decît necunoașterea. Omul care nu știe nimic nu poate fi tulburat de prea multe adevăruri.
Cu cît politicienii noştri de baltă pronunță mai des cuvintele „democrație”, „transparență”, „stat de drept” și „valori europene”, cu atît cresc șansele ca, în propoziția următoare, să explice de ce tocmai transparența trebuie amînată, legea interpretată, iar explicațiile păstrate pentru vremuri mai liniștite. Este un fel de magie administrativă. Vorbele lor sînt din sticlă. Faptele, din ceață. În fond, puterea de la Bucureşti şi din teritoriu se teme de omul care întreabă simplu: De ce? Și, mai ales, pe ce s-au cheltuit banii? Aceasta este întrebarea pe care orice putere o consideră periculoasă. Nu fiindcă ar distruge statul, ci fiindcă obligă statul să-și amintească cine este adevăratul lui stăpîn. Nu ministrul. Nu partidul. Nu președintele. Ci cetățeanul care muncește, plătește și așteaptă, de prea multe ori în zadar, nu favoruri, ci un lucru infinit mai modest: un răspuns de la boierii travestiți ai secretului. Cum au pus mîna pe funcţii, încetează să mai creadă că ocupă vremelnic o funcție și începe să se comporte ca și cum ar fi proprietarul ei. Biroul lor devine tron, instituția devine moșie, iar cetățeanul – acel personaj care îl trimisese acolo prin vot – este retrogradat la rangul de figurant. Bun să plătească, bun să aplaude, bun să tacă. De aici înainte, totul capătă o logică aparte. Pentru ei nu mai există bani publici, ci bani administrați de niște inițiați care nu datorează explicații decît între ei. Nu mai există transparență, ci comunicate. Nu mai există răspundere, ci conferințe de presă atent regizate, în care întrebările incomode sînt tratate ca accidente de protocol. Cînd o instanță spune că anumite informații trebuie făcute publice, omul obișnuit își imaginează, cu naivitatea lui provincială, că hotărîrile judecătorești sînt făcute pentru a fi respectate. Vai, cît de demodat este!
Politica ultimilor ani pare să fi descoperit o nouă ramură a dreptului: executarea facultativă. Legea este venerată în discursuri, citată la ceremonii și invocată ori de cîte ori trebuie pus cineva la punct. Numai că, atunci cînd începe să incomodeze puterea, aceeași lege devine brusc interpretabilă, elastică și plină de nuanțe filozofice. Se respectă, desigur, dar nu chiar acum, nu chiar așa, nu chiar de către cine trebuie. Este o adevărată capodoperă administrativă: să vorbești necontenit despre statul de drept și, în același timp, să te porți ca și cum hotărîrile Justiției ar fi simple recomandări de lectură. Contribuabilul român asistă la spectacol, unii înţeleg, alţii nu, că n-au carte de specialitate. Asistă cu aceeași expresie pe care o avea odinioară țăranul privind birarul domnesc. Diferența este că astăzi birurile au nume moderne, sînt colectate digital și sînt însoțite de explicații sofisticate despre solidaritate, reziliență și interes strategic. Fenomen straniu, nu-i așa?
Numai că interesul strategic pare să înceapă exact acolo unde se termină dreptul cetățeanului de a înțelege. Politicienii noștri au descoperit o formulă miraculoasă: dacă nu poți convinge, clasifică; dacă nu poți explica, invocă securitatea; dacă nu poți răspunde, vorbește suficient de complicat încît întrebarea să pară lipsită de importanță.
Este alchimie politică în stare pură. Transformarea transparenței în ceață. Transformarea răspunderii în slogan. Transformarea secretului în virtute civică. Și, culmea, toate acestea sînt prezentate cu aerul profesorului care își ceartă elevul fiindcă a îndrăznit să ridice mîna. În această nouă ordine administrativă, cetățeanul ideal nu este cel informat. Este cel disciplinat. Cel care plătește fără să întrebe. Cel care votează fără să compare. Cel care aprobă fără să cunoască. Pentru că omul informat este incomod. Omul curios produce explicații. Iar explicațiile obosesc puterea. Poate tocmai de aceea asistăm la cea mai ciudată inversare de valori din ultimii ani. Secretul este prezentat drept dovadă de responsabilitate, iar transparența începe să fie tratată ca un moft periculos. Puterea uită un lucru elementar. Funcțiile nu sînt moșteniri. Instituțiile nu sînt proprietăți. Iar cetățenii nu sînt chiriașii statului. Într-o democrație, adevăratul proprietar rămîne întotdeauna cel care plătește factura. Restul sînt administratori trecători. Unii mai buni. Alții corupţi şi imorali. Dar toți, fără excepție, datori să dea socoteală. Fiindcă istoria are un simț al umorului pe care niciun birou de comunicare nu-l poate controla: astăzi poți secretiza documente, poți cosmetiza comunicate și poți amîna răspunsuri. Mîine însă, cînd cortina cade, publicul nu mai ține minte explicațiile. Ține minte doar cine a confundat vremelnica putere cu dreptul de a nu răspunde în fața celor care i-au încredințat-o.
Mai apare, din cînd în cînd, cîte o instanță care își închipuie că hotărîrile judecătorești trebuie executate. Admirabil zel! Numai că politica modernă importată de la Bruxelles a descoperit o invenție genială: respectarea selectivă. Legea nu mai este un stăpîn; este un consultant. Îl asculți, îi mulțumești frumos și apoi faci exact ce aveai de gînd.
Curat independență! Se vede că și Justiția trebuie să înțeleagă mersul vremurilor. Ea poate hotărî orice dorește, însă Executivul hotărăște dacă hotărîrea merită executată. Ce armonie instituțională! Ce echilibru constituțional! Aproape că-ți vine să ceri introducerea acestei invenții în manualele de drept. Iar contribuabilul? Ah, contribuabilul este personajul cel mai simpatic din această piesă. El apare numai în primul act, cînd plătește. În actul al doilea dispare complet. În actul al treilea reapare doar pentru a mai plăti o dată. Dacă întreabă, este suspect. Dacă insistă, şi mai vrea un ban de metal în plus, este incomod. Dacă vrea explicații, i se vorbește despre responsabilitate strategică, interese superioare și mistere de stat atît de adînci încît nici cei care le invocă nu par foarte convinși că le-au înțeles.
Politica noastră seamănă tot mai mult cu un spectacol de magie. Pălăria este aceeași, iepurele este același, numai banii dispar de fiecare dată cu un prestidigitalism demn de aplauze. Și, Doamne, ce respect solemn pentru statul de drept! Atîta respect încît este ținut într-o vitrină și privit de la distanță, ca o vază de porțelan pe care nimeni n-are voie s-o atingă. Morala? Simplă. În această republică a secretelor, adevărul circulă numai cu legitimație, transparența intră doar pe bază de invitație, iar cetățeanul rămîne ceea ce a fost întotdeauna în ochii multor stăpîni vremelnici: bun de numărat la alegeri și bun de încasat la fisc. În rest… Curat democrație. Dar secretă.
Autor: Maria Diana Popescu, Revista ART-EMIS
Citește și: MARIA DIANA POPESCU – Sînt inepuizabile paradoxurile politicii românești
Sursa imagine: Cuvântul Națiunii, imagine generată cu IA
- MARIA DIANA POPESCU – Un fenomen straniu - 19 august 2026
- MARIA DIANA POPESCU – Românii trebuie să cumpere lumînări, generator, baterii și telecomandă nouă - 5 august 2026
- MARIA DIANA POPESCU – Alertă naţională! Ediţie specială! - 30 iulie 2026
