Pregătirea României pentru război
Conform Constituției României și aranjamentelor instituționale în vigoare, domeniul public al apărării naționale există în România pentru a garanta că suveranitatea națională chiar aparține în exclusivitate poporului român, în întregul său (și că niciun grup și nicio persoană nu poate exercita această suverantiate națională în numele său propriu), dar și pentru a garanta independența, unitatea națională și integritatea teritorială (care include și apele, dar și spațiul aerian național).
Armata României, ca principala forță militară națională, aflată în subordinea exclusivă a suveranului, respectiv a poporului român, garantează, alături de cele de mai sus, și democrația constituțională în țara noastră.
De aceea Președintele României, care are rolul constituțional de veghe la respectarea Constituției, este și comandantul forțelor armate.
Întrebarea firească este cum ajunge domeniul apărării naționale, cu Armata României în rol central și definitoriu și cu Președintele României în rolul comandantului forțelor armate să poată garanta efectiv tot ceea ce îi cere Constituția să garanteze?
Răspunsul scurt și direct este că garantarea suveranității naționale, a independenței, unității naționale, integrității teritoriale și democrației constituționale se realizează prin constituirea și menținerea unei puteri militare capabile să îndeplinească toate misiunile de garantare a acestor aspecte ale națiunii române.
Să mai reținem că Alianța Nord-Atlantică (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO) se ocupă de garantarea integrității teritoriale și a independenței statelor membre, dar nu are misiuni și deci nu constituie nici forțe pentru garantarea prin puterea armelor a suveranității naționale, a democrației constituționale sau a unității naționale, acestea rămânând în sarcina fiecărui aliat, care de altfel nici nu ar permite străinilor să intre cu armele lor în afacerile interne ale unei națiuni, atunci când vine vorba despre stabilirea suveranului sau despre impunerea unei noi constituții, oricât de democratice ar fi ele. Ca să nu mai zicem nimic despre eventualitatea fragmentării unui stat unitar în alte state mai mici, situație în care NATO nu dezvoltă nici planuri de eventualitate, nu alocă nici misiuni și desigur nu constituie nici forțe destinate pentru așa ceva.
Suprema garantare a tuturor acestor aspecte (vitale pentru orice națiune) este pregătirea României pentru război.
Adică, toată lumea din țară și din străinătate, cu aliați și cu inamici inclusiv, trebuie să vadă că România este o națiune ce se pregătește pentru război într-un ritm mai alert decât timpul de avertizare că un eventual război s-ar putea abate asupra României.
Adică, dacă ar exista o asemenea averitzare pentru 8 ani de azi înainte, România ar trebui să fie gata în 7 ani de acum înainte, ca să obțină victoria în acel război anunțat.
Dar avem cazul concret, cu NATO care a evaluat șansele ca vreunul dintre aliații europeni să fie agresat militar (ceea ce ar constitui o agresiune împotriva tuturor aliaților) la 10 ani, în 2015. Doar că, un an mai târziu, timpul acesta de averizare a fost recalculat la 6-7 ani și s-ar putea ca, la anul și în funcție de evoluția conflictului armat din Ucraina, să se reducă timpul în continuare. Ceea ce înseamnă că europenii din NATO ar avea doar vreo 5-6 ani să ajungă cu efortul de constituirea a puterii militare, dar și de pregătire a economiilor, infrastructurilor, populațiilor pentru război la un nivel de la care să descurajeze orice eventuală agresiune. Nivel apreciat ca expresie financiară la 5 la sută din produsul intern brut, în momentul de față.
În aceste condiții, putem spune fără să greșim vreun pic că apărarea națională, ca funcție a statului România, ar fi mai potrivit să primească titulatura de pregătirea pentru război a României.
Și asta fără să ne luăm după Statele Unite, care au adăugat la denumirea Departamentului Apărării și titulatura Departamentul de Război, după care și-au majorat efortul de înarmare și mai ales de pregătire și modernizare a forțelor armate într-un ritm infernal (800 – 1.000 – 1.500 miliarde dolari în bugetul anual al Departamentului).
Necazul cel mare este că orice război, în toată istoria militară a omenirii, a început nu cu agresiunea armată propriu-zisă, ci cu diferite forme de agresiune subliminale sau evazive, ori cu acțiuni de război economic, psihologic, informațional, cultural, civilizațional sau de altă natură non-militară, căruia îi zicem în zilele noastre război hibrid (deși ca să fie cu adevărat hibrid, ar trebui să aibă totuși și o componentă militară).
Forma predilectă a eventualului agresor, de intervenție înainte de agresiunea propriu-zisă este bulversarea națiunii agresate, până acolo unde aceasta ajunge să refuze să lupte pentru independența și integritatea sa teritorială, făcând astfel războiul inutil, prin atingerea obiectivelor acestuia, fără să se tragă cu tunul.
Cum a fost cazul cu Regatul României, în vara anului 1940.
Și cum s-ar putea să fie cazul și în zilele noastre, dacă vom continua starea de negație națională că nici vorbă să trebuiască să pregătim România pentru război.
Autor: Hari Bucur-Marcu – expert internațional în politici de apărare națională
Citește și: HARI BUCUR-MARCU – Voința de a lupta
- HARI BUCUR-MARCU – Pregătirea României pentru război - 30 iulie 2026
- HARI BUCUR-MARCU – Voința de a lupta - 19 iunie 2026
- HARI BUCUR-MARCU – Drona din Portul Constanța - 8 iunie 2026
