Contribuția Văii Timocului la Marea Unire din 1918. Lupta pentru unirea cu România a cărturarului Atanasie Popovici

Autor: Ionuț Țene

     În numărul 188 din ziarul ”România Nouă”, publicat la Chișinău, miercuri, 24 octombrie 1918, ziar condus de Onisifor Ghibu și Ion Mateiu, dr. Atanasie Popovici își exprimă un vehement punct de vedere în dorința de alipire a teritoriului pe care locuiau românii din Serbia la România, alături de frații lor din Oltenia. Punctul său de vedere este introdus de Onisifor Ghibu, neobositul sibian, unul dintre cei mai mari susținători mediatici ai unirii din 1918, care stătea, de fapt, în spatele acțiunilor lui Popovici.

     „Și românii din Serbia cer unirea cu România — Cât de nebiruită e puterea de viață a popoarelor, aceasta ne-o arată zilnic evenimentele din diferitele țări și o putem vedea limpede și la poporul nostru, care, deși apăsat timp de peste o mie de ani, se renaște astăzi la o viață nouă. Și nu numai ardelenii și bucovinenii s‑au trezit la o viață nouă, ci și românii din Serbia.

     După propaganda făcută de colegul nostru dr. A. Popovici în gazeta noastră, același dor de unire se arată la tot mai mulți români din Serbia, care vin acum și cer și ei unirea cu România. Se vor citi cu o adevărată pietate rândurile de mai jos ale unui refugiat de acolo, care sunt o bună piatră la edificiul nostru național.

     — Dorința noastră a românilor din Valea Timocului —

     Noi, românii trăind la Serbia de atât timp, am fost lăsați ca copiii fără mamă. De aceea mama noastră, iar peste Dunăre, strigând la noi: «Va veni și ziua voastră să fiți în zilele mele!» Dorim pe frații din Oltenia care erau depărtați de noi, dar astăzi a venit ziua să ne îmbrățișăm. Știu din școală că, mergând în anul 1898 în excursie la mănăstirea Vratna, a doua zi găsesc scrisă viața lui Traian. Ca să le dau dovadă colegilor mei, i‑am dus la Dunăre, în dreptul Turnu‑Severin, să vadă piciorul podului din timpul lui Traian. Când ne‑am întors din excursie, le‑am dat Istoria Română ca să creadă ce le spusesei. De aceea nu era liber să deslușim: pe ce timp ne‑a lăsat Traian? Pentru Istoria ce s‑a găsit la mine m‑a amendat cu 200 de lei, însă eu i‑am spus domnului director Staicovici că sunt amendat. Răspunsul dânsului a fost: «Aici e Serbia, nu e România!»

     Eu am ținut cu dreptul ca după istoria română. Țin minte parcă e acum, când tata îmi povestea despre prințul Știrbei, când a venit la Raduievaț și, spunând la țărani ce este poporul românesc și România, a zis că va veni ziua când vă veți îmbrățișa cu frații voștri din Oltenia, peste Dunăre.” (sursa: https://www.dcnews.ro/atanasie-popovici-eroul-romanilor… )

     Recenta lucrare a lui Alexandru Cristian Surcel, „Marginile Marii Uniri. O perspectivă polemică, francmasonică și profană” (2023), oferă o interpretare interesantă și comprehensivă, care completează tabloul istoric regional: autorul vorbește despre „marginile Unirii” — comunitățile române care, deși solidare cu idealul de la Alba‑Iulia, au fost sacrificate de rațiuni geopolitice. Surcel susține că Timocul a fost tratat ca monedă de schimb în negocierile de la Paris și atrage atenția asupra rețelelor de influență transnaționale care au modelat deciziile diplomatice ale momentului. În viziunea sa, abandonul Timocului a facilitat, pe termen lung, procese de asimilare și deznaționalizare, pentru că statul român nu a reușit să‑și protejeze efectiv conaționalii prin mijloace juridice și politice.

     Figura lui Atanasie Popovici rămâne emblematică în acest sens ca un autentic cleric‑educator care și‑a legat destinul de cauza națională, refuzând compromisuri care ar fi afectat demnitatea principială a luptei pentru unitate. Prin actele și memoriile sale, el a exprimat loialitate față de idealul Marii Uniri și solidaritate cu românii aflați în afara frontierelor statului recunoscut la Paris. Deși revendicările sale nu au fost auzite în toate forurile internaționale, responsabilitatea morală și simbolică a acțiunii sale rămâne. Cazul Timocului arată cum marile decizii politice pot lăsa în urmă „margini” — comunități care, deși parte a aceluiași trup național, nu își văd complet consfințite drepturile. Istoria de după 1919 a reconfirmat, în multe privințe, vulnerabilitatea acestor comunități față de politici de stat și presiuni de asimilare din partea sârbilor și bulgarilor. În același timp, gestul de principiu al lui Atanasie Popovici rămâne un reper etic: preferința pentru idealul unitar în locul unui câștig fragmentar, obținut prin compromisuri ce ar fi putut submina legitimitatea actului de la Alba‑Iulia.

     Povestea românilor timoceni și a lui Atanasie Popovici constituie un capitol important al istoriei Marii Uniri, unul în care sacrificiul moral și consecvența de principiu intră în conflict cu constrângerile geopolitice ale timpului. Valea Timocului trebuia să facă parte din România Mare în perioada interbelică, un teritoriu românesc care a făcut parte din Țara Românească a lui Mircea cel Bătrân la sfârșitul secolului al XIV‑lea și care a dorit revenirea la patria mamă România prin participarea cu delegați la Marea Adunare de la Alba‑Iulia din 1 decembrie 1918. Din păcate, politicienii români și Conferința de Pace de la Paris nu au reușit să audă vocea românilor timoceni, care doreau să se unească cu România, și ei au rămas în statul Iugoslavia, care a continuat politica de asimilare forțată.

     Congresul românilor refugiați din Banatul iugoslav, ținut la Timișoara la 1 iunie 1930, a cuprins materiale cu conținut mixt, de istorie și politică, întrețesute; o parte dintre ele fiind chiar textele cuvântărilor rostite la congres. Astfel, intervenția lui Atanasie Popovici (directorul Școlii Normale din Timișoara) trecea în revistă istoria grea a românilor din Timoc (punctând episoade din 1906 și 1910, când comunitățile de acolo au cerut — fără ecou — sprijinul autorităților din România pentru a‑și păstra identitatea), Macedonia (nerespectarea prevederilor privind învățământul românesc din tratatul din 1913) și Banatul iugoslav. (sursa: https://www.muzeulbanatului.ro/…/analele…/r_ardelean.pdf).

     Atanasie Popovici a încercat să ducă în România Mare flacăra unirii Văii Timocului cu țara mamă, o acțiune firească a unor delegați timoceni prezenți la Alba-Iulia pe 1 decembrie 1918. În timpul regimului Ion Antonescu, liderii Văii Timocului propun din nou unirea cu România, fapt ignorat de mareșal și premierul Mihai Antonescu, deși germanii ar fi fost de acord ca Timocul să facă parte din România. Ion Antonescu s-a temut că dacă preia Timocul pentru România vom pierde dreptul asupra Ardealului de nord răpit de Horthy Din păcate, după instaurarea comunismului și ignorarea de către Tito a drepturilor românilor timoceni — considerați „vlahi”, nu români — Atanasie Popovici a murit singur și trist în 1956.

     Visul unirii Văii Timocului cu România, străvechi teritoriu românesc al Țării Românești medievale, a rămas blocat în fața politicii de deznaționalizare sârbească până azi, dar și a ignoranței clasei politice de la București, care nu se luptă pentru a asigura drepturi la nivel european pentru românii timoceni.