Românii din Valea Timocului (6)

Contribuția Văii Timocului la Marea Unire din 1918. Lupta pentru unirea cu România a cărturarului Atanasie Popovici

Autor: Ionuț Țene

     Cărturarul și preotul Atanasie Popovici, poreclit și „popa Furnică”, a fost un important activist pentru drepturile românilor din Serbia, originar din Geanova, de lângă Negotin, din regiunea Timoc. (vezi https://colectzionar.wordpress.com/…/ionelia_toarca_com…).

    Fiul unui preot român, a urmat teologia la Belgrad și pedagogia la Universitatea din Jena, unde a obținut doctoratul cu teza despre pedagogia experimentală. În Germania s‑a apropiat de mișcarea românească, colaborând cu studenți ardeleni conduși de Onisifor Ghibu, cu care a colaborat foarte mult atât în Banat și Timoc, cât și în Basarabia în anii 1917–1918.

     Susținut de Ghibu, Popovici a atras atenția elitei culturale și politice române prin memorii și articole, cerând intervenția României pentru soarta timocenilor persecutați de sârbi. În 1912 a vorbit în Camera Deputaților de la București și a publicat în „Adevărul” apeluri pentru românii din Serbia, iar în 1913 a înaintat Legației Române de la Berlin un memoriu prin care susținea că Valea Timocului, cu aproximativ 300.000 de români (estimare alternativă față de recensământul oficial sârb din 2001), ar trebui alipită României.

     Activismul său a fost urmat de presiuni din partea statului sârb, iar în timpul Conferinței de Pace din 1919 a contactat lideri români cerând revendicări teritoriale. Lupta preotului și profesorului Atanasie Popovici și lupta românilor timoceni prezenți la Marea Adunare Națională de la Alba‑Iulia din 1 decembrie 1918 reprezintă o pagină de istorie în care demnitatea populară se intersectează cu tragismul deciziilor geopolitice.

     Povestea Timocului — a oamenilor, a clerului și a liderilor care au refuzat compromisurile — rămâne emblematică pentru modul în care idealurile naționale au concurat cu „realpolitik”‑ul marilor puteri. În 1918, pe fondul prăbușirii Imperiului Austro‑Ungar și al ocupației germane pe teritoriile locuite de români, Puterile centrale au încercat să transforme revendicările naționale în piese de negociere. Conform relatărilor vremii, Berlinul a propus unor lideri români din Balcani, printre care Atanasie Popovici, cedarea Văii Timocului către România ca instrument de compensație, dacă Bucureștiul ar fi renunțat la anumite pretenții asupra Transilvaniei. Preot și profesor, Atanasie Popovici a respins categoric oferta: „Eu, personal, nu vreau să accept Valea Timocului ca o pomană din partea Germaniei și cu atât mai puțin ca o compensație pentru Ardeal.”

     Prin acest refuz, Popovici a pus idealul unității naționale — Unirea Transilvaniei — mai presus de un câștig regional imediat. (sursa: https://rgnpress.ro/…/atanasie-popovici-eroul-romanilor…). Ciudat că guvernul român cindus de Titu Maiorescu a preferat prin Pacea de la București din 1913 să ocupe Cadrilaterul, un teritoriu fără români, în loc să preia Valea Timocului cu 300 mii de români care doreau unirea cu România. Fapt care ne-a costat scump în 1940.

    Marea Adunare Națională de la Alba‑Iulia din 1 decembrie 1918, când reprezentanții transilvăneni au votat unirea cu România, a constituit un model de mobilizare și autodeterminare pentru românii de peste Dunăre de pe Valea Timocului. Documentele și ceremonialurile aduse din Ardeal au inspirat comunitățile timocene să creadă că, prin organizare și voință națională, pot obține recunoaștere și drepturi sau chiar unirea cu România.

     Implicarea clerului ardelenesc în fruntea mișcării unioniste a determinat clerici ca Atanasie Popovici să revendice pentru Biserică un rol activ, politic și cultural, în apărarea și promovarea identității românești din zonele rămase în afara granițelor statului român. Îndemnați de exemplele de la Chișinău, Cernăuți și Alba‑Iulia, timocenii au încercat, la începutul anului 1919, să ducă cauza lor la Conferința de Pace de la Paris. Memoriile redactate de Atanasie Popovici cereau aplicarea principiilor autodeterminării consacrate la Alba‑Iulia și pentru cei peste 300.000 de români din Serbia de Răsărit.

     Însă arhitectura diplomatică postbelică și împrejurările politice au redus șansele unui succes: delegația română condusă de Ion I. C. Brătianu a trebuit să negocieze cu determinare pentru recunoașterea unor acte fundamentale — iar pentru a nu antagoniza Belgradul în problema Banatului sau pentru a nu pune în pericol alte realizări, revendicările timocene au fost, practic, eliminate din agenda oficială. Timocul a rămas un subiect marginalizat în înțelegerile marilor puteri.