Timocul (Valea Timocului sau Craina) este o zonă de origine etnogenetică românească din estul Serbiei și nord‑vestul Bulgariei, locuită de o comunitate românească semnificativă, denumită de slavi „rumuni” sau „vlahi”. Estimările demografice diferă: recensământul sârb din 2011 înregistrează circa 35.000 de români, în timp ce alte calcule extrapolate vorbesc despre aproximativ 300.000. Pe de altă parte, românii din Voivodina, regiune din Banat, constituie o altă comunitate importantă din Serbia, dar beneficiază de mult mai multe drepturi decât cei din Timoc. Românii din Valea Timocului sunt ultima mare minoritate din Europa privată de drepturi elementare, numărând oficial azi 45.000 de membri, conform unui recensământ din 2001. Firesc, ei cer să aibă școlile și bisericile lor, așa cum se întâmplă pretutindeni în Europa democratică. Din păcate, singura bisericuță românească, ridicată cu mult efort în curtea casei preotului Boian Alexandrovici din Malainița, este permanent amenințată de autorități cu demolarea.

    Patriarhia română a organizat un protopopiat local – Dacia Ripensis pentru apărarea drepturile românilor timoceni. Marele geograf interbelic G. Vâlsan spunea că „munții Carpați nu se opresc la Dunăre, ci în Timoc”, astfel explicând etnogeneza românească prin transhumanță și legătura etnică a timocenilor cu romanitatea nord-dunăreană. (George Vâlsan, (1937), Românii din Serbia, Bulet. Soc. de Geografie, p.12).

     Pe văile Morava și Timoc s-a plămădit o etnogeneză românească a unei populații românești care vorbea limba româna din dialectul daco-roman, conform lui Sextil Pușcariu. Astfel, la sudul Dunării procesul de formare a poporului și limbii române prin durata mult mai mare a stăpânirii romane s-a putut desfășurat chiar mai temeinic decât în Dacia. Mulți lingviști (printre care Sextil Pușcariu, E. Gamillscheg), cărora li se adaugă și istoricul Silviu Dragomir, susțin că Timocul, Banatul și Oltenia sunt leagnul formării limbii române. (sursa: https://colectzionar.wordpress.com/…/ionelia_toarca_com…)

     În Evul Mediu, Valea Timocului era cunoscută în actele de titlu ale lui Mircea cel Bătrân ca Podunavia. Aici, domnul român a ridicat, la sfârșitul secolului al XIV‑lea, o mănăstire intitulată Coroglași. Mănăstirea ridicată de Mircea cel Bătrân în Valea Timocului este cunoscută în sârbă sub numele de Manastir Koroglaš. Tradiția istorică și legendele locale atestă că lăcașul de cult a fost ctitorit de voievodul muntean Mircea cel Bătrân în jurul anului 1395. Ridicarea ei este strâns legată de bătălia de la Rovine, timocenii au luptat alături de voievodul lor Mircea împotriva lui Baiazid. Lăcașul a servit drept loc de pomenire pentru creștinii căzuți în acea confruntare. În vremea stăpânirii otomane, românii din Timoc și‑au păstrat limba ca dialect daco‑roman. Ei nu sunt aromâni, ci români de la Dunăre.

     Creșterea puterii sârbești în epoca modernă a dus la mari probleme pentru românii timoceni, cărora li s‑a interzis limba și școlile românești, iar istoricii sârbi susțin că ei nu sunt români, ci vlahi sau doar aromâni, lucru neadevărat: timocenii sunt români din ramura romanității nord‑dunărene. Astfel, începând cu 1833, Imperiul Otoman a lăsat administrarea teritoriilor în care locuiau românii timoceni în seama sârbilor. De îndată, li s‑au luat toate drepturile, sub presiunea constantă a Bisericii Ortodoxe Sârbe, românilor li s‑a cerut să‑și uite istoria, credința strămoșească și numele. Limba română a fost interzisă, școlile au fost desființate, preoții români au fost alungați și înlocuiți cu sârbi. Dovadă în acest sens stau numele sârbești impuse românilor imediat după 1833, când episcopul sârb Melentie Vuici a dispus ca copiii români să fie botezați numai cu nume sârbești.