ELIANA POPA – LEGENDA LUI ARTABAN – AL PATRULEA MAG

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

LEGENDA LUI ARTABAN – AL PATRULEA MAG

O legendă minunată s-a transmis din gură-n gură,
(Poate veți găsi-o scrisă, dar nu-i pildă din Scriptură)
Despre-un tânăr ce trăia într-un vechi oraș, Surate,
Vestea-nțelepciunii lui s-ar fi dus până departe!
Pielea lui avea culoarea lemnului de abanos
Răspândind miros de ambră și de flori de chiparos,
Avea chipul preafrumos, ochii vii, din stea crâmpei,
Bunătatea și tristețea prinse-n lacrima din ei!
Peste fruntea lui cea largă cobora pe două părți,

Bogăția unui păr, precum umbra unei nopți.

Artaban călătorise prin cetăți îndepărtate,
Străbătuse răsăritul dintr-o parte-n altă parte,
Studiase științe multe…cu profesori renumiți
Și dădea mereu de lucru luminoasei sale minți!
Astăzi, mai fără de veste, răscolind prin amintiri,
Ce aduc doar bucurie delicatei sale firi,
Îi apar în față, parcă, trei prieteni buni și dragi:

Baltazar, Melchior și Gaspar (cei ce-au fost vestiții magi).

Nu i-ar despărți nimic, fiindc-aveau un legământ,
Ca la împlinirea vremii, când Acel Mesia Sfânt
Se va naște din Fecioară (cum stă scris în profeții),
La Damasc să se-ntâlnească pentru a călători
Înspre locul unde Pruncul așteptat ca fiind Mesia,
Se va naște pentru oameni, cum grăiește profeția.
S-au gândit că timpu-acela, iată, sta să se-mplinească
Și va fi urmat, desigur, de-o vedenie cerească!
Au plecat atunci fârtații, despărțindu-se o vreme
Până-n ceasu-n care cerul le va da anume semne.
Fiecare-n țara lui au pornit călătoria,

Așteptând să se revadă, când se va vesti Mesia!

Singur, Artaban se-ntoarce lângă Delhi, la Surate,
Unde maica îl născuse, în mărețele-i palate…
Însă-n seara asta tristă, când sta singur in grădină,
Observă pe bolta nopții steaua plină de lumină!
Un fior parcă-i pătrunse toată ființa și gândi:
,, S-a născut cumva Mesia? Altceva nu poate fi!”
A simțit că ăsta-i semnul…iată, timpul s-a-mplinit,
Să pornească spre Damasc, precum a făgăduit!
Au trecut cinci ani de zile de la legământul lor.

Unde ești tu, Baltazar? Și tu, Gaspar! Melchior?

În dorința lui nestinsă de-a pleca să-i întâlnească,
Hotărî să vândă totul, toată averea lui lumească.
Și grădina lui frumoasă, sclipitoarele-i palate
Le vându unui nabab! Iar cu banii luați pe toate
Se grăbi către Calcutta…și cu o parte din ei
Cumpără trei pietre scumpe…de ce oare numai trei?
Un turcoaz și un opal, și-un rubin preaminunat
Toate foarte prețioase cum mai rar s-ar fi aflat.
Se porni apoi la drum și trecu prin multe locuri
Prin deșertul fără apă, mistuit de-a setei focuri,
Prin păduri cu fiare multe, s-a luptat cu lupi și hiene
Își mai odihnea rar trupul prin umbrare și poiene.
Se grăbea către Damasc, cum făcuse legământul,
Însă mai presus de-aceasta (de a-și împlini cuvântul)
O dorință arzătoare îi grăbea călătoria
Să ajungă mai degrabă, să-L găsească pe Mesia.
Am uitat să spun un lucru, cum în graba asta mare,

Nu a mers pe jos tot drumul, ci pe-un armăsar călare.

Dar se cam întâmplă toate, nu după voința lui
Ci așa cum este vrerea și porunca Domnului.
Când trecea printr-o pădure a-ntâlnit căzut pe cale,
Un bolnav cuprins de friguri și de-a morții grea sudoare.
A descălecat viteazul, fiindcă sufletul lui bun
S-a înduioșat îndată! Însă parcă se opun
Doua gânduri…Ce să facă? Să rămână nu e bine
Fiindcă trebuie s-ajungă…și bolnavu-n loc îl ține.
Iar de pleacă, cum să-l lase pradă fiarelor și nopții?
Sufletul lui și conștiința îi șoptesc să nu-l dea morții!
,, – O, Tu Însuți ești Iubire, zise gândind la Mesia
Dacă nu-l ajut pe-acesta, n-are rost călătoria
Fiindcă ‘geaba vin la Tine, fiindcă ‘geaba mă grăbesc,
Fără milă și iubire, pot eu, oare, să-Ți slujesc?”
A rămas lângă bolnav, l-a-ngrijit mai multe zile
Până a scăpat de friguri și și-a mai venit în fire.
Își pierduse-orice nădejde de-aș mai împlini cuvântul
Ce-l dăduse-n ziua-n care acceptase legământul!
O tristețe grea și-adâncă i-a pătruns adânc în suflet…
Cel bolnav l-a mângâiat și i-a spus: ,, – Frate, eu cuget,
Nu știu dacă s-a născut cel ce zici că e Mesia,
Însă, dacă este așa, tu să-ți schimbi călătoria.
Căci așa minune mare doar în Bethleem va fi
Pe prietenii tăi sigur, tot acolo-i vei găsi!
Întocmește-o caravană, iute, cât timp mai avem

Și pornește cu nădejde spre cetatea Bethleem!”

Artaban a prins nădejde și a mers să vândă o piatră
Se lipsi cu mare drag de frumoasa nestemată.
Întocmi o caravană și porni călătoria
Spre cetatea Bethleem ca să-l afle pe Mesia!
Și când a ajuns acolo, trecând porțile cetății,
S-a-ngrozit de-atâta sânge, de duhoarea grea a morții!
Copilași uciși în fașe, sânge mult pe străzi și-n case
Mamele smulgându-și părul, fără pruncii lor rămase.
Întrebă ce se întâmplă și o mamă-ndurerată
Îi răspunse că Irod pe Mesia vrea să-l piardă.
Și a poruncit să moară toți pruncuții sub doi ani
Însă n-a aflat tiranul ( chiar de-a dat aur și bani)
Unde este copilașul proorocit ca fiind Mesia,
Fiindcă-n noaptea sângeroasă, Maica Pruncului, Maria,
L-a ascuns sub o mantie, pe-un asin l-a așezat

Și alăturea de Iosif spre Egipt s-au îndreptat.

Nici n-apucă să gândească ce va face mai departe,
Când deodată vede-n față un pruncuț luat spre moarte,
De o ceată ostășească ce l-a smuls fără de milă
De la sânul maicii sale, tânără ca o copilă.
Fără a mai sta pe gânduri, alergă la cei din gloată
Și în schimbul celui mic, le dădu a doua piatră…
Astfel l-a salvat de moarte și-a adus și bucuria
Unei mame necăjite…(tot cu gândul la Mesia)
Însă a rugat femeia (ce i-a mulțumit nespus)
Să-l îl ducă pân’ la locul unde s-a născut Iisus.
Ieslea o află tăcută, într-un act de pietate
Pentru jertfa sângeroasă, pentru pruncii din cetate!
Un mănunchi de crini ca neaua, de pe cale culesese
Și le aruncă ofrandă, pentru Cel născut în iesle.
Se întoarse în cetate…tot ce mai avea cu sine

Era dragostea de Domnul și o piatră de rubine!

A plecat din Bethleem doar cu piatra-n buzunar,
Străbătând treizeci de ani, țări și margini de hotar.
Întreba pe toată lumea unde-l află pe Mesia
Cel născut dintr-o Fecioară, Cea cu numele Maria!
Până într-o primăvară…când mergea către Apus,
A aflat din niște zvonuri unde s-ar afla Iisus!
În Ierusalim se zice….în Iudeea…O, ce bine!!!
,,Trebuie să fie El! Nici să cred parcă nu-mi vine!
Mă voi duce să mă-nchin Împăratului Divin
Și ca semn al prețuirii îi dau piatra de rubin”
Și s-a pus din nou pe cale și mergea cu mult avânt
Străbătea câmpii și dealuri prin căldură ploi și vânt.
După ceva timp și zile, urcă dealul cu măslinii,
Străbătând în mare grabă potecuțele grădinii.
Și intră-n Ierusalim, căută în lung și-n lat,
Însă nu-L găsi pe Domnul, dar se puse pe-ntrebat!
A intrat într-un lăcaș unde se ruga smerit
Un bătrân…și către dânsul, magul nostru a grăit:
,, – Îl cunoști tu pe Mesia? Spune-mi, rogu-te, de-L știi
Îl tot caut de ani mulți, ceas de ceas și zi de zi!”
,, – Îl cunosc, de bună seamă, fiindcă El m-a vindecat
La Vitezda-n scăldătoare, către mine s-a plecat.
Mulți a vindecat Hristos! Însă mulți L-au și urât…
Fariseii, cărturarii chiar și oamenii de rând.
,, – Fie-ți milă și de mine! Spune-mi unde îl găsesc?”
Și plângând, răspunse moșul: ,, – Chiar acum Îl răstignesc!
Pentru El mă rog acuma, că-s bătrân nu mă pot duce,

Pe Golgota îl găsești! Este răstignit pe Cruce!”

Artaban plecă în grabă, fuge magul precum vântul
Spre Golgota însângerată, unde-i răstignit Cuvântul
Însă, când să urce dealul, jos, la poalele cetății,
Iar văzu soldați și oameni ce slujeau urii și morții!
O copilă ca o floare, precum ciuta speriată
( Când o încolțesc șacalii și-i aproape sfâșiată)
Era trasă și târâtă, către-o piață, să o vândă
Și strigă spre Artaban: ,, – Fie-ți milă și m-ajută!
Tata a murit dator….eu n-am bani să le plătesc
Ce rușine mă așteaptă! Ah, doar moartea îmi doresc!”
,, – Doamne, Tu nu ai nevoie, nici de aur sau rubine!
Știu că Tu mi-ai scos-o-n cale și-ai trimis-o către mine!”
Și înduioșat adânc a scos cea din urmă piatră

Și a pus-o-n mâna fetei, cu conștiința împăcată.

Însă-n clipa aceea mare se cutremură pământul,
Soarele-și pierdu lumina…precum leul, mugea vântul!
Casele cădeau ruină, s-au înspăimântat cu toții,
Când văzut-au cum ieșeau, precum viii, din gropi morții!
Fiindcă-n clipa aceea-n care, nu știau un’ s-o apuce!
Cel ce-a fost Lumina Lumii și-a dat sufletul pe Cruce!
Deodată o cărămidă ce se rupse dintr-o casă,
(Parcă a fost aruncată de o mână furioasă)
L-a strivit pe Artaban și în clipa morții lui,
I s-a arătat, în slavă, Cel cu rănile de cui!
Avea brațele deschise și- a grăit cu duioșie:
,, – Toate pietrele acelea, te așteaptă-n veșnicie!
Ai comoară-n cer acuma, fiindcă toate câte-ai dat
Cu iubire și cu milă, și cu sufletul curat,
Toate câte ai făcut pentru frații mei mai mici,
Le-am primit cu bucurie și le ai și tu aici!
Mult mai multe daruri sfinte vei primi în veșnicie

Fiindcă tot ce-ai dat l-a oameni, tu le-ai dat și lor și mie!”

Astfel magul nostru vrednic, cel cu chip de abanos,

A pășit în veșnicie în Lumina lui Hristos!

                                 ✍️   Eliana Popa

©2021 Eliana Popa/ Vol.Vii ne vom întoarce Editura Grafix

 

Artaban EP
ELIANA POPA
Ultimele postari ale lui ELIANA POPA (vezi toate)
Facebook-f

Ultimele postări