Veniți cu lanțuri, cu frânghii și ură,

Să luați poetul de pe-un soclu frânt

Chiar vă e teamă de a pietrei gură?

De-un nume scris în ea și de-un cuvânt?

Lovind în el, loviți și-n vița noastră

Poetul nu e doar un chip turnat

Vă stă un bust precum un ghimpe-n coastă,

Ajunge câte veacuri ne-ați scuipat!

​Vă deranjează piatra sau ecoul

Cuvântului ce trece de mormânt?

Nu va cădea, nici geniul, nici eroul

Căci le-am făcut în noi un soclu sfânt.

A scris cu slova-n lacrimi pentru țară

Și a simțit tot sângele din glie

Ne prigoniți poeții-a câta oară?

Dar nu tăcem și da-vom mărturie!

Iar soclul gol e doar o rană-n piatră

Poetul pătimirii noastre-i viu

El curge-n noi cu slova lui curată

Ca ploaia ce renaște un pustiu.

Voi dărâmați și piatra, chiar și fierul

Cătați în vânt cenușa de poet

Dar nu puteți voi să atingeți cerul

În care locuiește un profet.

Poetul pătimirii noastre n-a tăcut

Nici versul cald n-a înlemnit pe buze

Nici bustul frânt de voi nu l-a durut

Doar umbra lui s-a răstignit pe frunze.

Să nu uitați cum Goliați căzură

De mâna unor sprinteni păstorași

Sau cum ne spune-o veche-nvățătură:

Că orice naș își are un nănaș.

                                       Eliana Popa