Ca non-istoric, din informațiile publice, fără studiu în arhive și fără interviuri luate supraviețuitorilor evenimentelor de acum 81 de ani, pot înțelege că, la 23 august, 1944, regerele și câțiva apropiați, plus câțiva comuniști români din ilegalitate au decis că, între a păți ocuparea României prin război, de către armata roșie sovietică, ce deja intrase pe teritoriul național și ocuparea României de către aceeași armată roșie sovietică fără să se tragă niciun foc de armă în apărare, era de preferat a doua alternativă.

     Sigur, oamenii au suferit de pe urma ocupației sovietice. Sigur, inexistența vreunui acord între București și Moscova, la acel moment anume, a lăsat liber drumul abuzurilor de toate felurile, din partea ocupantului sovietic, pentru câteva săptămâni, până când s-au lămurit lucrurile. Sigur, trupa mobilizată, apoi demobilizată și încă o dată mobilizată pentru război nu era în cel mai înalt grad de pregătire militară, pentru continuarea războiului.

    Însă alternativa întâi, cea cu apărarea fiecărei palme de pământ românesc, în calea invaziei cu tăvălugul uman și cu tancuri, a armatei roșii, ar fi fost evident mult mai gravă, mai distrugătoare și mai bulversantă pentru toată lumea, trupă și civili români.

     Acel raționament a fost evident cinic, dar corect. Cheia întregii situații o constituia Regele Mihai I, care rămânea garantul independenței, suveranității și integrității teritoriale a României.

De aceea și sovieticii s-au purtat frumos cu regele. L-au decorat, i-au făcut cadouri, l-au băgat în seamă ca șef de stat român, confirmând astfel că regele rămânea garantul că statul România continua să existe, chiar așa, învins în război, pe mâna sa proprie.

     Și a mai fost ceva, deosebit de important, la vremea aceea și după. Sovieticii au acceptat ca românii să lupte alături de ei, în Transilvania, împotriva Germaniei, cu momentul culminant al eliberării teritoriilor pierdute de România la masa Dictatului de la Viena, când ultima localitate a fost eliberată chiar de ziua de naștere a regelui (Ziua Regelui, ca sărbătoare națională, era 10 mai), în octombrie 1944.

     Dacă România nu s-ar fi predat la 23 august, 1944 și ar fi continuat să se apere, sovieticii ar fi pierdut zeci și poate sute de mii de militari, pe teatrul de război românesc și ar fi ajuns la Berlin cu mai bine de o jumătate de an mai târziu decât au făcut-o. Dacă ar mai fi ajuns vreodată, în condițiile în care aliații occidentali ai sovieticilor deja erau la Paris, în 23 august, și de acolo până la Berlin nu mai era o cale atât de lungă sau de anevoioasă, mai ales că germanii au preferat să fie ocupați de americani, britanici, canadieni și francezi, decât de sovietici. Așa că, până cucereau rușii lui Stalin România care s-ar fi opus, Germania toată s-ar fi aflat în mâinile occidentalilor. Și nu numai Germania, ci poate chiar și Austria și Cehoslovacia.

     Asta de mai sus nu este o observație contrafactuală, ci este rezulatul unui calcul strategic.

     Calcul care se verifică a fi corect, în zilele noastre, când civilizația occidentală este dominantă în tot acest aereal, de la Berlin la București.