Dar decizia electorală a demosului este totodată și cea mai complexă, mai neînțeleasă și mai necontrolabilă formă de decizie colectivă, din câte se cunosc, în civilizația noastră, veche de vreo 5.000 de ani.

De aceea, oricine se implică în procesul electoral central dintr-o națiune democratică își propune să dobândească o înțelegere cât mai exactă a acelui proces, dar și să controleze prin toate pârghiile la dispoziție comportamentul electoratului, pe timpul votului, astfel încât decizia electorală la care se va ajunge la finalul alegerilor să le fie favorabilă.

Favorabilitate care nu poate fi definită decât în urma stabilirii și acceptării obiectivelor pe care fiecare își propune să le atingă prin alegeri.

Unii își propun ca obiectiv dobândirea controlului deplin asurpa statului, alții își propun să dobândească doar una sau două pârghii de infuență asupra autorităților statului, prin care să poată apoi să își impună voința în decizia legislativă, executivă și/sau judecătorească, pe timpul mandatului dintre alegeri.

Și mai sunt mulți cu niveluri de ambiție electorală mult mai mici, până la cele mai modeste, cum ar fi îndeplinirea condițiilor minime pentru ca statul să finanțeze partidul din care fac parte și de unde iau ei salariul ori indemnizația.

Dintre toți aceștia, vor fi de succes cei care au înțeles cel mai bine cum este cu democrația și mai ales cu procesul sau fenomenul de decizie colectivă prin alegeri.

Dar nu numai atât. Pentru a fi de succes, este neapărat nevoie să știi și cum să controlezi (să determini, să influențezi, să conturbi, să împiedici, să deviezi etc.) acel proces sau fenomen de decizie colectivă.

Ce am vrut să spun cu paranteza explicativă a termenului de control? Simplu: procesul electoral poate fi controlat nu numai prin lege, prin structura eșafodajului electoral, prin oamenii puși să lucreze în sistem și desigur prin comunicare publică.

Procesul electoral poate fi controlat și prin diferite forme de influențare a atitudinilor participanților la acel proces, fie ei candidați sau votanți, de deturnare a efortului colectiv de la obținerea celei mai favorabile decizii pentru țoți la obținerea celei mai favorabile decizii pentru unii (și implicit defavorabile pentru toți ceilalți), de contrubare a mersului activităților electorale prin atitudini și acțiuni specifice, precum și altele asemenea.

Aspectele astea sunt vizibile în orice democrație, de la cele mai vechi și mai rodate ori consolidate și până la cele mai noi, mai șovăielnice și mai șubrede.

Diferența între aceste democrații este dată de capacitatea electoratului de a discerne, ca suveran colectiv, care dintre acțiunile de control și influențare a deciziilor sale îi sunt benefice și care îi sunt malefice.

Ceea ce nu ar trebui să fie prea complicat.

Doar că, de cele mai multe ori, electoratul dintr-o democrație are de ales dintre două sau mai multe alternative ce nu îi sunt exclusiv benefice. Și atunci electoratul mai performant este cel care reușește ca, dintre toate alternativele ce îi sunt malefice în grade diferite, să o aleagă pe cea care îi este cel mai puțin defavorabilă.

Dacă evaluăm comportamentul electoratului românesc, în cei 32 de ani de democrație constituțională (adică pe parcursul a două generații de electori), plecând de la observațiile de mai sus, putem aprecia că a fost o perioadă în care electoratul românesc a știut ce vrea și și-a ales acei conducători și guvernanți care să îi îndeplinească vrerea (mă refer la occidentalizarea României, confirmată prin intrarea ei în cele două cluburi occidentale superperformate, NATO și Uniunea Europeană), precum și o perioadă de confuzie stategică națională, în care electoratului românesc nu îi mai este clar ce ar trebui să facă cu țara în care este el suveranul național.

Ori, occidentalizarea de tip democratic a României nu este inerțială, dar este reversibilă.

Adică, nu din inerție ajunge o națiune ca cea română să dobândească o economie, o cultură, o civilizație, o bunăstare de tip occidental, ci prin efort continuu, susținut și mai ales bine orientat spre obiective corect formulate. Efort la care participă toată națiunea, chiar dacă în ea sunt indivizi izolați sau în segmente definite, cu atitudini, apucături și atavisme adeverse.

Cât despre reversibilitatea procesului democratic, este suficient să evocăm anul 1924 (nu pentru că sunt 100 de ani de atunci, ci pentru că era primul an sub Constituția din 1923), când România era Mare, era în clubul de națiuni europene civilizate, era democratică, după care, în doar 16 ani, a trecut la dictatură, la pierderi de teritorii și de populație, la prăbușirea economiei de pace și într-un final la ocupație militară străină.

Și astea doar pentru că poporul român, suveranul național de atunci, nu prea știa cum este să își asume responsabilitatea prin decizii electorale și mai ales să își exercite rolul de control și supraveghere democratice asupra guvernanților săi, care erau și acum un secol corupți și profitori, în marea lor majoritate.