Mituri schimbate (I)
„Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.” (Milan Hubl, istoric ceh).
Cât de bine se potriveşte acest postulat cu realitatea din România! Românii, în marea lor majoritate, şi-au uitat istoria, nu-şi mai cunosc miturile, aderă la „mituri” idioate (romanizare, indo-europenizare), vorbesc o limba presărată din plin cu „neologisme” (ce termen academic!) venite din toate părţile, sărbătoresc chestii care nu au de-a face nimic cu spirtualitatea românească (Halloween), se mănâncă între ei datorită…”concurenţei capitaliste” şi îşi vând ieftin originile invocând „adevărul istoric” şi „sistemul democratic” al societăţii în care trăim! Nu trebuie decât să privim, fie şi în necunoştinţă de cauză, în jurul nostru ca să ne dăm seama de această stare de lucruri.
Apoi daca-i ase, ase să fie! Da’ nu pentru toată lumea. Mai sunt – încă – români interesaţi de originile lor, cărora „miturile” în cauză le ridică anumite semne de întrebare, în ciuda „dovezilor imbatabile” cu care sunt garnisite. Acestora mă voi adresa, prin prezentul articol, cu riscul de a repeta unele afirmaţii făcute deja în alte articole. Să luăm acum şi să analizăm unele dintre aceste „mituri”
Mitul indo-europenizării
Voi reveni puţin asupra mitului indo-europenizării de care m-am ocupat mai în detaliu într-un articol precedent (v. Bulibăşeală cu indo-europeni). Se afirmă insistent în unele lucrări privind istoria veche a românilor că dacii erau indo-europeni şi vorbeau o limbă indo-europeneană. Atât şi nimic mai mult !
Oricine citeşte cărţi de istorie e musai să fie convins de treaba asta. Io unu, am probleme în a crede acest mit mai ales când o citesc pe Marija Ghimbutas, cercetătoare la universitatea California din Los Angeles. Ca să vedeţi de unde sare iepurele! Iată concluziile la care a ajuns cercetătoarea americană:
„România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î. Ch, axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului. Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate (unde trăiau tot daci – n.n), după cel de-a doilea război mondial, asociate cu datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”.
Dacă indo-europenii au stat la baza culturii şi civilizaţiei actuale, unde sunt ei? De ce ne încăpăţânăm să vedem ceva ce nu se poate vedea. Asta înseamnă aiurare, nălucire, înseamnă a ne minţi pe noi înşine convingându-ne că ceva ce nu există este real!
Şi ca să ne lămurim ce înseamnă „vechea civilizaţie Europeană” amintită de Marija Ghimbutas să-l lăsăm pe N. Densuşianu să ne explice:
„(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau „cei mai vechi oameni de pe pământ”. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor numele de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale”.
Dacă izvoarele istorice, în speţă greceşti ne spun că pelasgii şi nu indo-europenii au fost promotori civilizaţiei actuale eu zic că e cazul să-i credem dată fiind şi infatuarea grecilor care nu recunoşteau altă cultură şi civilizaţie superioară lor.
Prin urmare, limba vorbită de daci nu are cum fi indo-europeană, ci limba pelasgă, mai ales că, toate izvoarele literare antice plasează patria pelasgilor la Dunărea de Jos aşa cum face şi Marija Ghimbutas sau Densuşianu şi mulţi alţii între care îi amintim pe Felix Colson – Franţa – care afirma că „toţi dacii sunt pelasgi” sau Juls Henri Klaproth, care vorbeşte de răspândirea dacilor în Asia. A se observa că, în majoritate, aceşti autori care afirmă descendenţa pelasgă a dacilor, sunt străini!
Mărturiile antice ne vorbesc despre limba pelasgă, dar nu ne spun nimic despre o limbă indo-europeană cu radicali „mârâiţi”, „grohăiţi” etc. Limba pelasgilor era una clară, vorbită, nu mârâită sau grohăită aşa cum ne arata Quntilian, care afirmă că, dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. Această afirmaţie, coroborată cu cea a lui Isidor din Sevilla, care numeşte ce-a mai veche limbă latină, „limba bătrână” ne trimite la concluzia că limba dacilor, moştenită de români în mare parte, era una protolatină sau latina vulgară, fapt dovedit şi de imaginea de pe Columna Traiana, în care dacii tratează cu romanii fără translator, în deplină înţelegere.
Şi ca să fim pe deplin lămuriţi care era acea limbă din care se trag majoritatea limbilor europene, vom da câteva mostre de cuvinte daco-româneşti descoperite prin limbile antichităţii
În primul rând cred că ar fi interesant de ştiut că Homer, poetul grec, scria… româneşte! Să vedem despre ce-i vorba. În opera sa găsim cuvinte ca: aer = aer; agros = agro; aroo = a ara; au = sau; bous = bou; brahion = braţ; keros = ceară; kitara = ceteră; kinos = câ(i)ne; kopto = a coace; kome = coamă; korde = coardă; duo = doi; farmakon = farmec; fero = a feri; frigos = frig; lego = a lega; luke = a luci; marmaros = marmură; meu = al meu; noi = noi ; octo = opt; orfanos = orfan; petre = piatră; septa = şapte; sudor = sudoare; taurios = taur; (şi mai sunt încă o seama da’ nu vreau să transform articolu’ într-o listă de dicţionar).
Apoi la sumerieni – migraţi de lângă Tărtăria de Mureş cu scriere cu tot – avem peste 80 de cuvinte identice ca forma şi cu acelaşi înteles şi în limba daco-românească!
La fel, în limba etruşcilor întâlnim peste 30 de cuvinte daco-româneşti.
Un cuvânt-două, hai, mai treacă meargă! Dar când sunt de ordinul zecilor deja avem probleme în a crede că acea limbă primordială nu era pelasgă ci indo-europeană…
Şi exemplele ar putea continua cu numeroase limbi antice sau moderne dar mă voi rezuma la a vă mai uimi o dată! Iată ceva ce pare de domeniul „ştiaţi că…?” … în secolul XVI celţii din provincia Wallace (Anglia), vorbeau nu un dialect indo-european ci … româneşte! Iată şi dovada: rugăciunea Tatăl Nostru !
Poerinthele nostru acela ce esti în cheri
Svintzascoese numele teu
Vie emperetzioe ta
Facoesa voe ta,cum en tzer ase şi pre poementu
Poene noastre datorii le nostre, cum şi ni se loesoem datorniczilor noştri
Si nu dutze pre noi la ispitire
Tze ne mentueste pre noi de vicleanil. Amin!
Cred ca e revelator, nu?
Bibliografie:
1. Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania, Paradisul regăsit, Ed Obiectiv
2.V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin
3.P.L. Tonciulescu/ E. Delcea, Misterele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv
4.Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv
5.Cristina Pănculescu, Kogaion,muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan
6.N. Densuşianu, Dacia Preistorica, ed Arhetip
– Va urma –
Autor: zamolxe
Citește și: Marea migraţiune hiperboreană. Semnificaţii ezoterice (I)
Citește și: Marea migraţiune hiperboreană. Semnificaţii ezoterice (II)
Citește și: Marea migraţiune hiperboreană. Semnificaţii ezoterice (III)
Redacția
Când folosim autorul „Redacția”, semnalăm faptul că articolul prezentat este produsul preluării de informații din una sau mai multe surse citate, sau reproduce comunicate de presă ai căror autori sunt nominalizati explicit în text.
În sens larg, „Redacția” înseamnă opțiunea redacției de a prezenta informații din alte surse, pe care le consideră că au relevanță pentru tematica în cauză.
De asemenea, folosim autorul „Redacția” atunci când acoperim subiecte ale căror surse de informare sunt diverse, iar o formă finală a articolului urmează să fie elaborată.
Pentru legătura cu cititorii folosim adresele: redactia@cuvantulnatiunii.ro și geblacus@gmail.com.
