În tot cazul, folosirea lui „dascăl” denotă lipsă de respect față de profesori! De unde asta din urmă? Cică de la faptul că Președintele României s-ar fi referit la membrii corupului didactic cu acest termen, iar ocupantul postului, Klaus Iohannis, ar fi notoriu lipsit de respect față de profesori. Deși este și domnia sa profesor de Fizică, iar soția domniei sale este profesor de Engleză.

De unde rezultă că nu există unanimitate în susținerea acestei revendicări a abandonării desemnării corpului didactic preuniversitar românesc cu termenul de „dascăli”.

Dacă e să mă întrebați pe mine, aș răspunde că respectul pentru ocupația de cadru didactic nu stă în denumirea cu care este identificat ocupantul postului didactic.

Este drept că, între membrii corpului didactic sunt diferențe calitative, date de nivelul studiilor (de fapt al diplomelor) și de vârsta elevilor pe care îi au acei membri la clasă. Adică, una e să fii educator, alta să fii învățător și desigur cu totul alta e să fii profesor! Deși atât profesorul, cât și educatorul și învățătorul ar trebui și să îi educe și să îi învețe pe elevii lor ceva.

Dar nu ar trebui să îi dăscălească pe copii, nu-i așa? Ca să nu își piardă membrii corupului didactic preuniversitar respectul datorat lor de toți cei care vorbesc despre ei, desigur!

Și mai am un răspuns. Subcultura corectitudinii politice se bazează, printre altele, pe principiul că un membru al unei minorități are dreptul să pretindă de la majoritate cum să i se adreseze sau cu ce apelative să vorbească alții despre el.

Așa și cu membrii corpului didactic preuniversitar românesc, care protestează că de ce le zic majoritarii dascăli. Și pretind să nu li se mai zică așa.

Inițial, acest principiu avea o noimă, în Statele Unite ale Americii, unde minoritatea de culoare neagră a pielii a impus majorității de oricare altă culoare (albă, galbenă, maronie) să nu se mai folosească în adresare sau referire de un termen provenit din limbajul epocii sclavagiste, când celor de culoare neagră li se zicea într-un fel inacceptabil în prezent, așa că nu am să îl menționez nici eu. Noima era că nu este corect politic (de fapt nu este politicos) ca cineva să se adreseze sau să vorbească despre un cetățean american cu drepturi și libertăți depline, dar care are culoarea pielii închisă, ca și când ar fi urmașul cuiva care ar fi ajuns în America ca sclav răpit din Africa. Adică ca și când acel cetățean cu drepturi depline ar fi moștenit și condiția de scalv, cel puțin în ochii celui care l-ar fi apelat cu acel nume interzis astăzi.

Noima asta s-a pierdut însă, în momentul în care principiul acesta a început să fie abuzat de oricare minoritar care pretinde că are dreptul să impună majorității orice îi trece lui prin cap, ca pronume sau nume de adresare sau de referire la sine.

Numai că, democrația însemnând respectul minorității și mai ales protecția minorității (care minoritate face parte din același demos suveran), în multe locuri din lume, nu numai în America, s-a convenit că dacă minoritatea vrea să fie identificată cu un anumit nume sau cu un anumit pronume, atunci asta e. Majoritatea o protejază și așa îi zice, cum îi place minorității.

Dar ce ne facem dacă, în cadrul minorității, se formează o și mai redusă minoritate, care ar vrea, pentru a se simți în siguranță, un alt termen de adresare? Tot fără noimă. Ce va face majoritatea din cadrul minorității? Dar majoritatea din cadrul demosului integral?

Autor: Hari Bucur-Marcu  –  expert internațional în politici de apărare națională

Citește și: HARI BUCUR-MARCU – O glumă: candidatura lui Klaus Iohannis, actualul președinte al României, la șefia NATO