Gluma e veche. Și e o glumă proastă, din foarte multe motive. Într-o ordine oarecare și fără să epuizăm lista:

1. Nu există o regulă scrisă, dar tradițional Secretarul General al NATO este un european provenit din executivul țării sale. Adică, din funcția de ministru al Apărării sau de Externe, ori din funcția de premier, de preferat cu stagiu anterior la Apărare sau la Externe.

Adică, dintr-o funcție din care, în țara sa, a căpătat experiență și mai ales deprinderi de negociere a concluziilor evaluărilor privind amenințările, vulnerabilitățile și riscurile de securitate și apărare națională, de negociere a bugetelor de apărare, de negociere a legislației propusă de Executiv, în domeniul public al apărării naționale, dar mai ales a căpătat experiență de lucru în Consiliul Nord-Atlantic, la nivel de miniștri. Adică, acolo unde se pregătesc prin consens toate acțiunile Alianței, politice și diplomatice, reieșite din deciziile șefilor de stat și de guvern. Accentul evident este pus pe negociere și nu pe decizii arbitrare, imposibil de luat prin consens.

Astea, deoarece funcția de secretar general este una eminamente executivă. Și este una în care ocupantul nu mai are timp de învățare, de pregătire, de formare a deprinderilor de șef executiv, ci trebuie obligatoriu să vină cu ele gata formate și exersate, de acasă.

Ceea ce nu se poate spune despre un președinte care nu a fost niciodată ministru, premier sau în altă funcție executivă. Primăria Sibiu nu se pune, așa cum nu se pune nici funcția de președinte de țară, care este în afara Executivului (ca să îl poată supraveghea pentru respectarea Constituției și pentru buna lui funcționare).

Mai ales dacă nici măcar atribuțiile ălea de veghe și supraveghere asupra Executivului, ca și asupra celorlalte autorități publice, nu a învățat președintele să le îndeplinească și nici nu le-a îndeplinit vreodată corect și complet, în 10 ani de mandat.

2. La toate nivelurile, de la șefii de stat și de guvern și până la plutonierul de la biroul de documente secrete, din cel mai modest comandament din structura militară a Alianței, s-a convenit că, în etapa asta istorică, din existența NATO, Alianța trebuie neapărat să facă două lucruri:

– să se arate că este atât de puternică, politic și mai ales militar, încât să descurajeze orice intenție, gând, vis sau tentativă prostească, de a agresa militar măcar un metru de frontieră NATO sau măcar un metru pătrat de spațiu terestru și maritim NATO, ori măcar un metru cub de spațiu aerian NATO (în condițiile în care sunt cinci medii de mainfestare a puterii militare, ca răspuns la o agresiune militară: terestru, maritim, aerian, cosmic și cibernetic);

– să învingă efectiv, pe teatrul de război, în oricare dintre cele cinci medii din paranteza anterioară, orice inamic care ar fi atât de nesăbuit încât să ignore puterea politică și militară a NATO și să atace pe vreunul dintre aliați.

Condiția obligatorie, pentru ca NATO să poată fi așa cum știe că trebuie să fie oricine din NATO, este ca Secretarul General NATO să garanteze prin propria sa persoană că Alianța este pregătită, credibilă, cu o singură voință și gata să îndeplinească cele două misiuni strategice, alături de alte câteva, importante și ele, dar nu vitale, ca acestea două.

Ceea ce domnul Klaus Iohannis nu poate să facă nici dacă ar vrea. Dar nu a dat niciodată semne că ar vrea să fie în stare de așa ceva.

3. Numirea noului Secretar General NATO se face pe o procedură rămasă imuabilă, de la primul diplomat/politician pe această funcție și până acum. Procedură ce nu presupune nominalizări formale (prin note diplomatice sau notificări de altă natură), pe care să le afle presa internațională.

Așa că, dacă România chiar o fi „notificat” pe „unii dintre” aliați că ar intenționa să îl propună pe Klaus Iohannis, atunci România a acționat în afară de procedură, adică informal. Și s-ar mai fi și făcut de râs, în condițiile în care toată lumea știe că România nu poate face nimic fără mandat de la însuși Klaus Iohannis. Care cică s-ar fi propus singur. Ha. Ha.

Oricum, procedura aceasta este confidențială. Și este firesc să fie așa, mai ales pentru a îndeplini condiția de unanimitate ce caracterizează toate deciziile Alianței Nord-Altantice, inclusiv și mai ales cea de numire a secretarului său general.

Nu se așteaptă nimeni ca cineva să comande și toți ceilalți să execute. Nu se așteaptă nimeni ca, în faza intițială a discuțiilor dintre aliați, privind cine ar fi cel mai potrivit secretar general, pentru viitorul imediat al Alianței, să se facă o singură propunere. Nu se așteaptă nimeni ca propunerile să nu creeze disensiuni, discuții, argumente pro și contra. Din contră. Acesta este procesul sănătos al deciziei prin consens, care consens se obține doar la finalul său, al procesului.

Dar acest proces trebuie să fie și să rămână unul confidențial. Deoarece discuțiile contradictorii, argumentele pro și contra, disensiunile care pot apărea în cadrul său, al procesului, pot da o imagine nerealistă, de dezbinare a coeziunii obligatorii a NATO. Ceea ce servește exclusiv propagandei anti-NATO, anti-Occident și anti-democrație.

Totuși realitatea bate logica și cutuma

„Preşedintele Klaus Iohannis participă luni, la Paris, împreună cu o serie de lideri aliaţi, la o reuniune de lucru privind războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei şi intensificarea eforturilor pentru continuarea sprijinului acordat Ucrainei. Pentru Klaus Iohannis, întâlnirea vine în contextul în care România a notificat parternerii din NATO asupra faptului că Iohannis își va depune candidatura pentru postul de secretar general al NATO (…) Preşedintele Klaus Iohannis va reafirma, şi cu această ocazie, poziţia constantă a României de susţinere multidimensională a Ucrainei, atât timp cât va fi nevoie”, informează stiripesurse.ro.

Poate că marile eforturi ale României în favoarea Ucrainei, recunoscute de partea ucraineană, dar necunoscute publicului român, să conteze ca argumente în analizele pentru candidaturile la șefia NATO.

De asemenea, coaliția de guvernare din România face toate demersurile pentru ca alegerile prezidențiale din România să se desfășoare în luna septembrie a.c., în loc de noiembrie 2024, astfel încât mandatul președintelui, care expiră în decembrie a.c., să fie scurtat iar acesta să fie „liber” de sarcini.

Un posibil impediment ar fi faptul că modificarea Legii 370/2004 ar crea probleme de constituționalitate, conform principiului enunțat de Comisia de la Veneția și preluat în jurisprudența CCR: „legislația electorală nu se modifică cu mai puțin de un an înainte de data alegerilor”.

Vom trăi și vom vedea!

Sursa imagine: worldatlas.com