Constituția din 2003 îl situează pe Președintele României ca unul dintre cele două „organe reprezentative ale poporului român” (celălalt fiind Parlamentul), organe constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, prin care publicul național își exercită suveranitatea (Articolul 2).

Așa că Președintele României este ales constituțional ca să „reprezinte statul român şi să fie garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”, precum și pentru ca să „vegheze la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”.

Adică, actul fundamental, de constituire a națiunii române ca stat se pune pe sine (prin Articolul 80 – Rolul Președintelui, din care am citat imediat mai sus) pe mâna și în grija unui singur ins, care trebuie neapărat să garanteze funcționarea statului în întregul său și să vegheze la buna sa funcționare, cu respectarea strictă, neabătută și deplină a Constituției.

Pentru a-și îndeplini rolul, Președintele României este desemnat de Constituție ca autoritate publică și i se conferă instrumente de control și supraveghere a celorlalte autorități publice, cele prin care statul își exprimă cele trei puteri (puterea executivă – Guvernul, puterea legislativă – Parlamentul și puterea judecătorească – Autoritatea judecătorească, guvernată de Consiliul Suprem al Magistraturii) aflate în separație una de celelalte și în echilibru între ele.

De aceea, Președintele României deține controlul asupra celor numiți în funcții, în Executiv și în Autoritatea judecătorească, și poate dizolva Parlamentul. Tot de aceea, Președintele României promulgă legile adoptate de legislativ, poate adresa Parlamentului mesaje și conduce ședințele de Guvern și ale Consiiului Suprem al Magistraturii, la care participă. Și așa mai departe. Cu mențiunea că cel mai puternic instrument de control al puterilor statului de către Președintele României, ca organ reprezentativ al poporului suveran, ales direct de acesta, este organizarea de referendumuri. Care referendumuri sunt forma de exercitare directă a suveranității naționale de poporul român.

Am mai spus asta, dar merită repetată de câte ori am ocazia. Niciunul dintre cei doi președinți ai României, aleși pe baza actualei Constituții, nu a făcut deplin și neechivoc ceea ce îi cerea Constituția să facă. Asta, deoarece a fost evident, în cazul fiecăruia dintre cei doi, că ocupantul nu se afla în acea funcție supremă în stat pentru a servi exclusiv națiunea și pentru a exercita suveranitatea națională exclusiv în numele și în favoarea poporului român.

De aceea am văzut, în acești 20 de ani, doar extrem de rare și de fiecare dată conflictuale instanțe în care Președintele României, fie el președinte-jucător sau președinte-decorativ, să fi utilizat instrumentele constituționale de control și supraveghere a autorităților publice, prin care se exercită puterile statului.

Așa că, pentru la anul, mi-aș dori un candidat (sau o candidată) la Președintele României care să declare răspicat și să demonstreze indubitabil că își dorește să devină primul om în statul România doar pentru a performa complet și corect în rolul acesta constituțional.

Un candidat sau o candidată liber sau liberă de orice obligații față de cei care îi pregătesc și îi susțin candidatura.

Un candidat sau o candidată care să se pună în serviciul națiunii române ca vocație și nu ca oportunitate să ajungă ce n-ar fi ajuns neam de neamul său.

Un candidat sau o candidată care să promită convingător că va garanta și va veghea ca statul să funcționeze bine (adică să îi fie bine poporului guvernat).

Un candidat sau o candidată care să dovedească încă din primul moment în care și-a exprimat intenția de a candida că știe, poate și vrea să comunice cu publicul național, pe care urmează să îl reprezinte și să îi exercite suveranitatea.

Și mai ales un candidat sau o candidată care să vrea să învețe ce sunt și să deprindă cum se aplică cerințele specifice funcției supreme în stat. Adică, care să evite improvizațiile, bâlbâielile, dependențele de cei din jur, care să îl asigure că lasă, merge și așa, ori că acum nu e momentul.

Ca să nu mai vorbim despre evitarea (prin educație, cultură și formare) situațiilor în care deciziile Președintelui României să depindă nu de propria sa conștiință, nu de propriile sale convingeri și nici de propria sa cultivare, ci de indicațiile pe care să le primească de la cine știe cine, din țară sau din străinătate.