Iar la București se întâmplau două situații simultane, una serioasă și una de fațadă.

Situația serioasă era că primul exercițiu democratic, respectiv constituirea prin voința liberă a electoratului a unui Parlament cu rolul principal de a redacta Constituția, era contestat în stradă. Mai precis, în piață. Piața Universității, din București.

Ce se întâmplase? Se întâmplase că cei care își asumaseră conducerea politică și administrativă a Țării, după revoluția din decembrie 1989 (puteți să îi spuneți confiscare acestei asumări, oricum nu contează decât pentru ascuțirea sau ostoirea nervilor celor care o fac) luaseră o serie de măsuri de maximizare a succesului predictibil de altfel al formațiunii lor, în acele prime alegeri libere parlamentare.

Lista de asemenea măsuri de maximizare a șanselor a cuprins folosirea numelui de FSN (Frontul Salvării Naționale) ca nume de partid, încurajarea apariției unei miriade de partiduțe născute din cenușa partidului comunist, concomitent cu portretizarea partidelor istorice, renăscute de curând, ca fiind nocive, controlate de străinii cei răi (încurajări și portretizări negative făcute pentru bulversarea unui electorat infantil în ale democrației), controlul deplin al banului public dar și al averii defunctului Partid Comunist Român, rezervarea singurului post de televiziune pentru propaganda proprie, controlul presei scrise și așa mai departe.

Așa că rezultatul previzibil al alegerilor, cu victoria masivă a FSN, în frunte cu Ion Iliescu, președintele născut din acele alegeri pentru constituantă, a fost serios contestat ca nefiind unul cu adevărat democratic. Iar singura formă de contestare la îndemâna tuturor celor care ar fi dorit un alt rezultat a fost protestul de stradă. Pașnic sau violent, după cum s-a nimerit.

Asta, ca situație serioasă. Situația de fațadă a apărut datorită faptului că Occidentul, dar și restul comunității internaționale s-au grăbit să declare instaurarea democrației și a libertății individuale în România, imediat după căderea regimului comunist și eliminarea fizică a Ceaușeștilor, precum și să reconfirme această declarare, după alegerile din mai 1990.

Astfel încât cei care își puseseră speranțe în Occident, ca sursă legitimă de recompensare a lor personală, pentru faptul că dăduseră jos comunismul în România, s-au văzut privați de orice argument, în condițiile în care ei au fost declarați de occidentali ca fiind liberi și stăpâni la ei acasă.

Dintre ei, cei care nu s-au împăcat cu asta au insistat pe ideea că România ar fi încă un stat opresiv, în care libertățile și drepturile persoanei sunt încălcate cu bună știință, în care nu există mecanisme ca publicul opresat să își spună și mai ales să își impună opiniile politice. Și că ei ar fi victimele acestui stat opresiv. Calificându-se astfel pentru statutul de dizident, de refugiat politic sau de victimă cu pretenții de salvare, din partea Occidentului.

Toate astea, doar la București. În provincie nu se întâmpla nimic, dar nu conta, deoarece singurele știri care contau erau de acolo, din Capitală.

Chiar și locația „zonei libere de comunism” a fost strategic-mediatic aleasă sub bătaia ferestrelor Hotelului Intercontinental, singurul hotel din București cu standarde de trai cât de cât occidentale, unde se cazau toți reporterii care ar fi vrut să acopere evenimentele din România.

Și de aceea toate evenimentele spectaculose din zilele de 13 și 14 iunie 1990 (incendieri de mașini, scotociri de clădiri, bătăile administrate bărboșilor și pletoșilor etc.) s-au petrecut în raza vizuală a celor de la etajele superioare ale acestui hotel.

Și de aceea au fost aduși minerii. Cu uniforme și echimpamente identificabile, scoase atunci din magazie, cu șefii lor de acasă, dar și cu consilierii în civil, achiziționați la sosirea lor în Capitală, acești mineri au făcut figurație într-un spectacol improvizat pentru privirile celor interesați doar de București. Că nu s-ar fi dus vreunul să facă vreo fotografie sau vreun reportaj despre mineri în Valea Jiului, nici să îl pici cu ceară.

O asemenea improvizație nu avea cum să nu producă victime. Dar nu a fost o nevoie reală de ele. Adică, nu au fost victime planificate ori intenționate.

Lucrurile au fost clare de la început. Spectacolul a fost declanșat de autorități, conduse de cei puși cu mâna lui de președintele Ion Iliescu la cârma Internelor și serviciilor de informații.

Mai puțin Armata, care, cu excepția unui comandant de unitate dezorientat, rămas încă în modul „răzvrătit” de la „revoluție”, a refuzat să facă parte din acest scenariu, ca să nu se mai întâmple cum se întâmplase cu șase luni în urmă, când toată lumea striga „Armata a tras!”

De fapt, refuzul comandantului Armatei de la București de a-și alătura trupele sale forțelor participante la spectacol (cel care nu a refuzat era subordonatul comandantului Armatei de la Buzău) a fost singurul element perturbator cu care a avut de a face regizorul suprem.

Iar faptul că România s-a trezit izolată în extern, după acest spectacol, a fost o simplă consecință anticipată, dacă nu chiar dorită de primele autorități ajunse democratic la conducerea și guvernarea României.