Oare a distins vreodată ureche de om cântecul lui? E cu dor de ducă…

Astrid a lui Măturică

Astrid se potcovise cu numele ăsta pe când taică-său, cu o cătare de om venit de prin birtul satului, încă își plângea amarul că nici de astă dată nu va avea fotbalist în bătătură și iar va trebui să aibă buget în plus pentru volane și inutilități feminine; nicio minge nu se va rostogoli în ograda lui și acest lucru îl durea mai tare decât orice, pe lumea asta. Se hotărâse, așadar, să boteze copchila cu numele coniacului pe care-l băuse, întruna, de aseară. Doar că nu-i mai știa numele și zise clar: „Astrid s-o cheme. Astrid a lu’ Măturică. Și dă încoace să plătesc și taxa aia la impozit să nu zic c-am venit degeaba!”, îi zise el, cu năduf, funcționarei de la primăria din deal, în timp ce scoase un teanc mototolit de bănuți, dintr-o ciupeală de-a lui cu Fane Mere-Roșii, de când îi tăiase porcul să aibă de Paște, că altfel nici ăștia nu reușeau a trece vremurile, cu copchii cât de o echipă sportivă.

Biata maică-sa, niciodată, nu a strigat-o pe nume clar. Îi spunea Florența. Așa îi notase, pe hârtie, căpcăunului de soț, s-o înscrie în acte. Florența era pentru Astrid o redecorare stupidă a unui nume și a unor încercări de părinți nefericiți prinși într-o casnicie din care nu-și amintea niciun eveniment mai acătării. Doar urlete, scandaluri, plâns în batic și fuga de-acasă a Mălinei, sora cea mare. Poate doar ăla să fi rămas ca o ardere de care nu putea scăpa niciodată. Se vedea, de la o poștă, că soră-sa, satulă să tot vadă câte un meci de box, în fiecare seară, la ei în casă, se lăsă furată de băiatul plutonierului din sat, într-un prag de primăvară tâmpă, ajungând pe post de noră într-o altă ogradă cu nefericiri asemănătoare. Fără acte, că deh, fuga de acasă echivala cu pecetluire clară de cununie, fără mire și mireasă, ci cu pocinogul făcut pe post de bârfa satului pentru vreme îndelungată.

Cand o văzu pe sor’ sa, la o lună de la întamplarea de nuntă fără nuntă, ca un ambalaj de ciocolată, gol, mototolit și turtit ca semn într-o carte, cu rol de nu mă uita, știu că măritișul nu e nicio scofală și îi incolți gând de ducă. Doar că satul lor nu cunoștea nici cuvântul șosea, cum trebuie. Era trântit între două culmi, așa la ocheala lui Dumnezeu, într-un moment în care parcă spuse: „Aici e colț de rai, aici va veni, cândva, Astrid!”

Lumea o credea pe Astrid mută. De fapt așa și o strigau – muta satului – deși fata vorbea. Însă putin, tare puțin, cât puteai face inventar de cuvinte cu tot ce catadicsise ea să spună până la cei 17 ani. Ei nu-i păsa. Îl luă pe Gioc, câinele cu pete negre care îi era umbră de când intrase la gimnaziu și fugi la biblioteca satului. Tăcu cât să se auda trei mierle și cercetă drumul spre capitală. Știa ea că trebuie să găsească repere și să fugă de aici, odată pentru totdeauna. Nu putea întreba direct pe nimeni, de teamă să nu i se ghicească intențiile. Și, culmea, de ce fugi…..

În fine, în foiala aia interioară, abia de observă că ușa se deschise. O femeie, într-un costum roșu, intră hotărât. O salută scurt și își aprinse o țigară subțire. Astrid rămăsese pironită cu ochii la ea, uitând și de capitală, și de faptul că nu văzuse nici măcar un tren, vreodată. Doar masinile satului care erau destul de muncite datorită drumurilor pietruite, cu piatră din cariera din dosul Glăjăriei. Astrid nu-i spusese nimic femeii, răspunse la salut cu un semn al capului echivalent cu un bun venit. Femeia se ridică, privi atlasul, hărțile și ghici pe dată gândul fetei cu nume straniu.

–Nu-ți place aici?, o întrebă ea, scurt, parcă știind că doar așa ar ajunge la inima fetei.

–Ba da.

–Nici nu știi ce noroc ai că poți face liceul, acolo, în Valea cu flori. Când eram ca tine mergeam cu căruta lui nea Vasile Oierul, zi de zi, o gramadă de vreme, să învăț carte. Eram 7 copii din sat. Am fi fost mai multi, dar unii pribegiseră, alții renunțau repede doar la gând de corvoada drumului. Acum vin din Bucuresti, voi fi învățătoare aici.

Ușa se deschise, din nou, și un ibric cu lapte cald, plus trei felii de cozonac, erau aduse de Nuța, îngrijitoarea. Femeia în roșu se uită, scurt, vazu două căni și împărți lichidul acela cu miros de acasă. Se duse la Astrid și îi puse în față ofranda de pace.

Nu o întrebă nimic, nici măcar cum o cheamă. Își regretă gândul cu țigara, dar știa că așa îi putea capta atenția, dincolo de faptul că încerca să intre în atmosfera aceea a satului de care îi fusese așa dor, într-un moment de tihnă, dar nu-și putea lăsa deoparte deprinderi de orășancă.

-Știi, dacă vrei să pleci la oraș trebuie doar să mă-ntrebi. Te pot ajuta. Tocmim o mașină, te duci acolo și cauți ceva cu chirie, apoi plătești chiria cu salariul de la locul de muncă pe care-l vei lua și viața ta se va aseza cum dorești!, se trezi vorbindu-i de parcă la București stătea unul de zicea: „Care ești, măi, nou în oraș? Încolonează-te, aici, pentru serviciu și trece-te în catastif pentru cameră cu chirie!!!!!”

-Poate nu-ți va fi dor de nimeni, o vreme. Poate îți vei face prieteni, poate vei cunoaște un băiat bun, faci copii, înveți rostul orasului. Poate. Mi-amintesc perfect pașii și chiar unii în plus. Singurul lucru pe care ar trebui să-l faci e să aștepți doar puțin!

Astrid gustă cozonacul cu miros de vanilie și își ascunse, rușinată, fața, în cana cu lapte. O enerva băgacioasa asta de femeie cu aer atotștiitor, venită să-i sădeasca îndoiala. Știa și ea că ar trebui să termine școala, mai întâi, dar nu mai avea răbdare; măcar se documenta.

Zarzării se înfoiau, liliacul exploda, mugurii țâșniseră toți din toate părțile, iar în ea înmugurise dor de ducă. Se ridică, mulțumi șoptit în trei cuvinte contabilizate

perfect și fugi pe uliță, roșie toată, arzând de neputință și ciudă. Gioc o linse pe mână și o făcu să uite de toată nebunia ei.

-Cum o cheamă pe fata care a iesit acum de-aici?, întrebă femeia în roșu;

–E Astrid, Doamnă, muta satului!

Doamna clipi de parcă făcea grafica unei imagini deja știute, coborâte din amintiri cețoase. Astrid va fi învățătoare aici, dar ea nu știe încă.

„Poate e semnul cerut când am intrat din nou în satul cu flori la poale și gând de cuci umblători, pribegi în neștiință!, slobozi un gând femeia cu inimă roșie și haine la fel.

Fără să ceară, direct, Astrid primi dar și protecție, om-medicament, soartă care va răsuna, peste vreme, într-un nume cu rezonanță de care nu va uita nimeni din sat, vreodată.

Astrid, doamna director a unei școli dintr-un sat în care ocheala lui Dumnezeu făcea minuni controlabile.

Cucii…

Oare a distins vreodată ureche de om cântecul lui? E cu dor de ducă!