Istoria românilor de la sud de Dunăre a fost dramatică. La începutul secolului al XX-lea și în perioada interbelică avem figura emblematică a lui Nicuță Balamace, care a fost un contributor cultural al aromânilor fârșeroți din Albania și Balcani.

     Nicuță Balamace, cunoscut și ca Nicutsa, Nicola sau Nicull Balamaci, rămâne una dintre cele mai importante figuri de legătură culturală, administrativă și identitară pentru comunitatea aromânilor fârșeroți din Albania în prima jumătate a secolului al XX-lea. Fiul preotului-martir Haralambie Balamace (Papa Lambru), Nicuță a continuat cu încăpățânare munca familiei pentru păstrarea limbii, școlii și bisericii, devenind un pilon al vieții comunitare în regiunea Corcea (Korçë). El făcea parte dintre românii fârșeroți. Aceștia sunt una din variantele dialectale și culturale ale aromânilor, caracterizați prin tradiția polifonică fârșeroteană, legături istorice cu Moscopole/Pleasa (sat) și concentrarea tradițională în zona Corcea (Korçë), Grabova și satele învecinate.

     Dialectul fârșerotean păstrează arhaisme și particularități fonetice și lexicale distincte față de alte varietăți aromâne. Identitatea fârșeroteană combină elemente aromâne cu adaptări locale; în anumite perioade, politica identitară și presiunile statale au produs sincretisme sau reasumări naționale (identificare cu statul albanez sau orientări pro-române), generând divergențe interne privind orientarea politică și culturală. Aromânii erau persecutați atât de greci cât și de albanezi, iar Bucureștiul se implica ca și protector al acestei populații românești sud-dunărene. (Mircea Vâlcu Mehedinți, Dezvăluiri. Fața necunoscută a istoriei României, Ed. Mircea Vâlcu Mehedinți, București, 2008, pp. 12 – 85)

    Nicuță Balamace, născut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în familia Balamace, de origine fârșerotă din zona Moscopole/sat Pleasa, a crescut într-un mediu profund angajat în viața spirituală și națională aromână.

     Tatăl său, Haralambie Balamace, cunoscut ca Papa Lambru, a fost liderul spiritual și național al aromânilor din Albania. Pentru activitatea sa în sprijinul limbii materne și al învățământului, Papa Lambru a fost ucis brutal la 23 martie 1914 de către trupe de antarți grecești, marcând un episod tragic în istoria comunității și consolidând responsabilitatea morală și politică a urmașilor săi. Doar pentru vina de a sluji liturghia în limba maternă (română/aromână) și de a deschide școli românești, Papa Lambru a fost ucis cu o cruzime extremă de trupele de antarți greci și grecomani, chiar în ajunul Bunei Vestiri. În timp ce sora lui Nicuță a oferit mărturii sfâșietoare despre cum tatăl lor a fost bătut cu patul puștii și desfigurat — preotul aromân Haralambie Balamace din Albania, martir al vlahilor — Nicuță a rămas în Albania să ducă mai departe munca culturală a familiei, supraviețuind acelor epurări grecești cumplite din Primul Război Mondial. (Revista ilustrată ”Cosânzeana”, 3 mai 1914, An XIV, nr. 17, Orăștie, pp. 250-251). Părintele Haralambie, alături de fratele său Sotir și alți doi români, a fost scos cu forța din casă de antarți. Deși era un om în vârstă și un lider respectat, a fost supus unor torturi inimaginabile. A fost bătut cu patul armelor, desfigurat, împuns în mod repetat cu baionetele și, în final, împușcat. Mărturiile vremii consemnează că în timp ce era torturat, Papa Lambru le-a spus călăilor greci: „Loviți și pe partea aceasta, căci nu cred să fiu chinuit mai mult decât Iisus Hristos. Știu că mor pentru dreptate și pentru neamul meu!”. Abia în 1962, o nepoată a sa i-a salvat rămășițele rămase, iar în 1970 autoritățile albaneze l-au reînhumat oficial în Cimitirul Martirilor din Corcea, recunoscându-i statutul de erou. În 2025, BOR a preluat dosarul canonizării părintelui aromân Haralmbie Balamace, martir al românilor sud-dunăreni.

     Fiul preotului martir, Nicuță Balamace şi-a făcut o parte din studii la Constantinopol. A fost deţinătorul unei farmacii în Corcea începând cu 1910, apoi a devenit profesor de gimnaziu. După evenimentele tragice din război și asasinarea tatălui, Nicuţă a îndeplinit şi funcţia de inspector școlar. Bucureștiul a crezut că Nicuță a fost ucis odată cu tată lui, iar după ce MAE a aflat că fiul nu a murit, instituția l-a sprijinit pentru funcția de inspector al școlilor românești. A avut o relație bună cu ministru de atunci Emanoil Porumbaru pe care l-a informat personal de crimele antarților greci. (Alexandru Gica, O mare „mică istorie”, Haralambie Balamace, Editura Cartea Aromână, Constanţa, 2015, pp. 34 – 36).

     După acest episod familial dramatic, fiul Nicuță a rămas în Albania și a preluat conducerea activităților educaționale și religioase susținute de statul român. Documentele vremii îl consemnează cu titulaturi oficiale precum „revizor școlar” și „administrator al școlilor și bisericilor românești din Albania”. În această calitate, el a gestionat bugetele, manualele, numirile de învățători și logistica școlilor aromânești din sate precum Pleasa, Corcea, Moscopole și Grabova. În unele surse este menționat și cu profesia de farmacist în Corcea, poziție care îi conferea independență financiară și autoritate socială în fața autorităților locale.

     Datorită culturii sale și poziției de lider, Nicuță a fost o sursă esențială pentru istorici și cercetători români preocupați de comunitățile aromâne din Balcani. El a furnizat informații demografice, genealogice și istorice folosite în studii despre aromâni, contribuind la clarificarea unor origini și legături locale (inclusiv date legate de familii influente precum Frashëri). Nicuță a întreținut, totodată, o corespondență strânsă cu diplomați și oameni politici români, printre care Vasile Stoica, legături bazate pe susținerea cauzei românilor din Balcani. Prietenia lor era bazată exclusiv pe „cauza românilor din Balcani”. Stoica le-a fost sfătuitor și aromânilor în procesele de emancipare națională în fața noilor granițe stabilite după Războaiele Balcanice și Primul Război Mondial. Statul român se implica inteligent prin reprezentanțele diplomatice finanțând cultura aromânilor fârșeroți la începutul secolului XX, dar și înființând sucursale BNR la Durazzo și Saranda ca să sprijine cultura și economia vlahilor locali. În 1926 numeroși aromâni locali mergeau cu burse să studieze în România. (Caietele Dumitru Berciu, Dumitru Berciu și Institutul Român din Albania Giurgiu, Muzeul Județean ”Teohari Antonescu”, septembrie 2011, pp. 8-17)

     Spre deosebire de mulți aromâni care au emigrat în România în anii 1920–1930, Nicuță a ales să rămână în Albania pentru a reprezenta comunitatea locală. După 1920, Nicuță Balamace va îndeplini şi funcţia de consilier tehnic pe lângă legaţia României la Tirana. Printr-un memoriu datat 21 august 1936, Nicuţă Balamace se adresează Legaţiei României la Tirana şi cere să i se atribuie sarcina de a reorganiza sistemul de învăţământ românesc din Albania (precum şi cel bisericesc). Totodată, lui Nicuţă îi era fixată catedra la liceul din Silistra (Cadrilater, România).

     Iată cum explica Nicuţă solicitarea sa de a rămâne la Corcea în Albania: „Cum subsemnatul, care am fost revizor şi administrator acestor şcoli în Albania timp de 26 de ani, sunt disponibil, întrucât din motive de înalte interese familiare mi-e imposibil a părăsi Korcea şi a mă duce la liceul din Silistra unde mi-e fixată catedra, şi cum pe de altă parte, această cauză cutural-naţională din Albania face parte din sufletul meu lăsată moştenire de repauzatul meu tată care a fondat-o şi s-a sacrificat pentru ea”. Mai ştim despre Nicuţă că a fost consulul onorific al României la Corcea din 1937 până în data de 5 august 1940, ziua morţii sale.

    Nicuţă a avut trei copii: Aurel (care a trăit la Torino, în Italia), Minerva (care a trăit la Constanţa, în România) şi Marioara (singura care a rămas la Corcea). Niciunul dintre ei nu a mai avut copii. Deci, din păcate, linia directă a lui Papa Lambru s-a stins. (Alexandru Gica, O mare „mică istorie”, Haralambie Balamace, Editura Cartea Aromână, Constanţa, 2015, pp. 31-135).

     Nicuță Balamace s-a mai implicat în reabilitarea tatălui la premierul naționalist albanez din interbelic cu origini valahe Fan Noli, care a permis celebrarea slujbelor religioase în limba română. Iar ca urmare a schimbării atitudinii guvernamentale albaneze, a fost dezvelit la 26 octombrie 1925 un bust al preotului Haralambie Balamaci în curtea bisericii românești, nou construite, din Corcea, în prezența ministrului plenipotențiar român la Tirana. O stradă din orașul Corcea îi poartă numele și azi, iar președintele Sali Berișa a declarat pe preotul valah Balamace Haralambie ca ”erou al poporului” în lupta împotriva elenizării forțate.

     Influența lui Nicuță Balamace se reflectă și în relațiile cu autoritățile albaneze: documente și relatări contemporane menționează promisiuni de sprijin politic, inclusiv o propunere de candidatură pentru Parlament la sfârșitul anului 1936, fapt care arată recunoașterea politică a rolului aromânilor din Corcea în viața politică a Albaniei. Și azi albanezii îi cinstesc memoria. (Adrian Nicolae Petcu, 25 ianuarie 2016, „O istorie religioasă a aromânilor (XX)”, Ziarul Lumina). O latură mai puțin cunoscută a activității lui Nicuță este implicarea în patrimoniul muzical aromân. În 1928, în timpul unei vizite la București, el a participat la înregistrări pe discuri de gramofon ale cântecelor polifonice aromânești, oferind vocea de fundal esențială stilului fârșerotean. Aceste înregistrări constituie mărturii prețioase ale expresiei muzicale tradiționale a comunității. El a asigurat backing-vocalul (vocea de fundal/ secundă, esențială în muzica polifonică fârșerotească) pentru melodii înregistrate de alți membri ai familiei și ai comunității. Colaborarea sa cu savantul Anastase Hâciu a fost fructuoasă. În studiile sale despre Albania, Hâciu menționează explicit că multe dintre datele demografice, istorice și genealogice despre comunitățile de aromâni convertiți sau asimilați (cum a fost celebra familie Frashëri, din care proveneau mari pașalâcuri și scriitori albanezi, dar cu rădăcini aromâne) i-au fost furnizate direct de către Nicuță Balamace.

     Nicuță Balamace a decedat în Albania, fără să mai apuce autonomia Principatului Pindului, lăsând în urmă o comunitate puternic ancorată în identitate, deși supusă presiunilor geopolitice ale vremii. Memoria sa este păstrată în activități de comemorare și cercetare prin Societatea de Cultură Macedo‑Română din București, care organizează evenimente în memoria sa și a tatălui său, iar organizații aromâne din Diaspora (precum Farsarotul din Statele Unite) digitalizează și conservă corespondență, fotografii și manuscrise care documentează viața și activitatea familiei Balamace. Societatea Farsarotul (în engleză: Society Farsharotu) din Statele Unite este cea mai veche și mai mare organizație culturală aromână din America, fiind fondată în 1903 de Nicolae Cican împreună cu alți imigranți aromâni (farsaroți) veniți din Albania, nordul Greciei și Serbia.

     Nicuță Balamace rămâne o figură centrală pentru înțelegerea istoriei aromânilor fârșeroți din Albania ca administrator al instituțiilor de învățământ și cult, intermediar între comunitate și autorități, sursă pentru cercetători și păstrător al patrimoniului cultural vlah. Contribuțiile sale, alături de sacrificiul tatălui său, au avut un rol crucial în menținerea identității lingvistice și culturale aromânești în regiunea Corcea pe durata unor decenii dificile. Azi, comunitățile farșerote din SUA (Farsarotul) și România păstrează arhive, organizează evenimente culturale și finanțează inițiative de conservare. Rețelele diasporale facilitează digitalizarea documentelor, publicarea de studii și susținerea financiară a inițiativelor culturale locale. Nicuță Balamace a fost un vector cultrual și educațional a României sud-dunărene în perioada interbelică, făcând cinste memoriei tatălui său martirizat și aromânilor din Albania. Datorită lui Nicuță Balamace limba, memoria și cultura aromânilor fârșeroți se păstrează și astăzi cu cinste la Corcea.