„Doamne, fă-mă din nou copil şi argat/ Şi du-mă,Ia-mi învăţăturile (balast inutil)/Şi du-mă la oi înapoi şi fă-mă copil”  (Dorel Vișan)

     E Duminică. Ascult melodiile la taragot cântate de un ucenic a lui Dumitru Fărcașu într-un spectacol din Cluj. Duios, îmi scapă câteva lacrimi. Care să fie fenomenul de m-a adus în starea asta? Memoria mă transbordează în alte timpuri. Da! Acum știu. Dorul! Simt că începe să-mi fie dor! Dor de casă, unde m-am născut, dor de nucul de la poartă, de troscoțelul verde din ocol ciugulit de rățuștele abia ieșite din ou, de câinele care latră când trec turmele de oi ale sibienilor spre transhumanță, dar cel mai dor îmi este de cântecul doinit al mamei mele de sus din Pădurice, când mergeam la sapă, dar și de al surorii mele Silvia, când cânta „De ce m-ați dat de lângă voi” …

      Mi-e dor, mi-e tare dor. Știu cuvântul ăsta de mic. Mama spunea că îi este dor de sora sa Floare din București, ba uneori după o doină de jale, cu câteva lacrimi pe obraz, se plângea că-i este dor de tata, sau chiar de mama ei, care o părăsise când avea opt ani. Că e singură pe lume. Dacă o întrebam: „cum ți-e dor mamă?” – îmi răspundea: „lasă că o să vezi tu copile”. Nu-mi da o explicație concretă, să o percep și eu, de parcă o ținea secretă, ori nu exista o definiție pentru „dor”. Oare de ce mă lăsa pe mine să o caut, să o găsesc? Nu am realizat ce e Dorul, acest sentiment unic și netraductibil în altă limbă, decât târziu, numai după ce am plecat de acasă. Dicționarele îl definesc ca fiind un sentiment ce exprimă o dorință de a revedea ceva, sau pe cineva drag, sau o stare emoțională generată de o situație de fapt, de o amintire. Desigur, nu neg aceste definiții, sunt elaborate de lingviști și hermeneuți docți, dar consider că nu conțin esența simbolică, sentimentală, consistența ideală a „Dorului”. Par didactice, fără vlagă, nu pătrund în adâncimea sufletului, locul de unde izvorăște dorul.

     Dorul e o valoare umană fixată într-o genă din ADN-ul românului, este o componentă din codul său genetic și după câte știu, nici o altă națiune, etnie nu-l revendică, ceea ce înseamnă că nu-l dețin. Nu de mult, sper, cred, că am descoperit ce este și de unde provine dorul. Știm că la naștere copilul deține o zestre genetică, formată dintr-o rețea de neuroni interconectați, transferată de la părinți în pântecele mamei, în care sunt stocate informațiile specifice, ale lor și nu altele. Abia după aceea mintea se îmbogățește, conștient sau inconștient, prin fluxuri de energie și informație devenind o persoană cu Sinele și Eu-ul său distinct, față de altul.

     Dacă vei căuta Dorul, fii sigur că îl vei găsi la un român adevărat, sub forma unui circuit energetic neural stocat în zestrea sa genetică. Doar românului îi e dor. Gena lui din ADN, din codul genetic conține acel sentiment de Dor, acea suferință pricinuită de dragostea pentru cineva, pentru ceva, un loc, o persoană, o stare, etc. Când ți-e dor, Sinele tău îți revelează, vrei ori nu, amintiri de neuitat. Poate cu lacrimi pe obraz, realizezi că acele timpuri au trecut.

     Dorul nu se găsește, prin metodele neuro-științelor, ci prin trăirea individuală. Fii atent române, când în suflet îți apare o hologramă cu nucul de la poartă, cu lavița din fața porții, în amurg cu ciurda ce vine de la păscut, când vinerea în târg îi mare zoală, când bat clopotele de rugăciune sau îi dai binețe lelii Anuță a lui Bodocan, să știi că te-a lovit Dorul. Mi-e dor, mi-e tare dor, de tot ce a fost și este al meu, numai al meu ……