„Vama luʻ mama” (1)
Pe timpul Uniunii Sovietice, atunci când voiai să vizitezi o altă țară, erai obligat să dai declarații sau să completezi formulare, anchete pentru a explica motivul, destinația și pentru ce perioadă urma să părăsești țara. Dar iată că anii de atunci nu diferă prea mult de prezent, deși mulți dintre noi am crezut că acele vremuri au apus.
Acum câteva săptămâni [n.r. declarația e din noiembrie 2019], la vama Leușeni, vameșul moldovean m-a întrebat de unde vin și unde plec.
I-am spus că vin de acasă și plec tot acasă, însă acest răspuns al meu l-a nemulțumit într-atât, încât mi-a poruncit pe-un ton obraznic să parchez mașina mai pe dreapta, pentru că urma să „analizeze o situație de risc”. Nu prea am înțeles despre ce risc era vorba, așa că l-am rugat să-mi explice. Mi-a spus că i se pare suspect că traversez frontiera prea des. Am rămas oarecum uimită, pentru că nu știam că există vreo restricție în acest sens, așa că l-am întrebat dacă este și vreo lege în vigoare în care să se menționeze de câte ori are voie o persoană că treacă vama într-o zi, o lună sau un an.
Dar la întrebarea mea am primit următorul răspuns: „Veți traversa vama de câte ori o să vreau eu!”. Amintindu-mi, totodată, că în vamă am mai multe obligații pe care sunt datoare să le respect, însă când am încercat să aflu care sunt și obligațiile lui de serviciu, a refuzat să-mi răspundă. Semn că n-are niciuna. Și după mai multe verificări, neavând niciun alt motiv pentru a mă reține, mi-a întins buletinul punându-mi și ultima întrebare:
– Pe ce stradă locuiți în București?
– Bănuiesc că vreți să-mi trimiteți vreo scrisoare ori vreo floare în semn de iertare?!, îl întreb eu.
– Răspundeți la întrebare!
– Dar ați citit adresa mea în buletin…
– Lasʻ că o să mă mai rugați voi să vă dau voie să treceți vama cu cărți românești!, îmi spune vameșul aproape strigând.
♦ ♦ ♦
„Vama luʻ mama” (2)
Vama Sculeni, 22 mai, rând de câţiva kilometri, iar fiecare maşină este controlată minuţios câte 20-30 de minute, creîndu-mi impresia că nu se verifică doar buletinele, dar şi datoriile pe care le avem la bancă, la facturi, către prieteni, dar şi când am fost ultima dată la doctor.
Pe o şoferiţă din faţa mea, vameşul a impus-o să-şi de-a jos din portbagaj toate cele 10 borcane de murături, ca şi cum ar fi vrut să cerceteze nu doar cantitatea de sare şi oţet, dar şi câţi castraveţi încap în recipient.
Pe altul l-a întrebat de unde vine, unde pleacă, cu ce scop, dar şi cât are de gând să stea în ţară, de parcă ar fi vrut să-l spovedească.
Ei, dar întâmplarea-i alta. După ce am aşteptat trei ore-n vamă şi am întârziat la Festivalul Naţional „Garabet Ibrăileanu”, ediţia a IX-a de la Roman, mai ales că urma să trec şi pe la Iaşi ca să-mi iau de la tipografie cartea mea „La firul ierbii” volumul III, la întoarcerea către casă, n-am mai vrut să mă „spovedesc” la vama Sculeni și am ales punctul de frontieră – Bumbăta. Aici, linişte şi pace. Unica maşină dintre cele două maluri ale Prutului era a mea. Şi m-am bucurat, fiindcă mi-am zis că voi ajunge acasă destul de repede. Doar că, bucuria s-a spulberat când vameşul m-a întrebat ce bunuri am de declarat. I-am mărturisit că am aproximativ 70 de cărţi care-mi aparţin. Tânărul mi-a verificat cutia migălos şi mi-a zis: „Nu se poate! Trebuie să depuneţi o declaraţie…” Gestul lui m-a nedumerit, dar ca să mă conformez cu legislaţia R. Moldova am început să completez următorul chestionar. Şi-l reproduc din memorie:
1. Ce cărţi trasportaţi? Ale mele.
2. Câte? 70.
3. Cu ce scop? Personal.
4. Ce conţinut au? Conţinutul meu…
Etc.
Această mărturisire, vrând să justifice că nu fac comerț de carte.
Adică, la cât trafic de droguri şi alte minunăţii se întâmplă-n ţara asta, iată, m-am găsit eu traficantă de carte. Mai ales că aduc în ţară, din ţara mea, tot în ţara mea, o carte, a cărei autoare sunt. Această situație creându-mi senzaţia că atunci când R. Moldova va intra în Uniunea Europeană, la frontieră se va deplasa doar o singură maşină în zi. Pentru că atunci nu vom fi obligaţi să menţionăm în chestionare doar ce cărţi scriem, dar şi ce note am avut la şcoală, ce poezie am recitat în copilărie, când ne-am lovit pentru prima dată, dar şi ce prieteni am avut, avem sau intenţionăm să ne facem. Şi, apoi, cum să nu mai zici „Vai de capul nostru!” dacă în ţara asta anumiţi funcţionari au ajuns să fie mai „catolici decât Papa de la Roma”.
Autor: Doina DABIJA, poet, jurnalist, redactor-șef Revista,,Literatura și Arta”
- DOINA DABIJA – „Vama luʻ mama” (1 și 2) - 3 iunie 2026
- DOINA DABIJA – POEŢILOR NU LI SE IARTĂ - 13 mai 2026
- DOINA DABIJA – Răspunsurile de mâine - 2 mai 2026
