Mulţi dintre noi, fie că recunoaştem acest lucru sau nu, avem tot felul de temeri: de boală, de moarte, de viaţă, de înălţime, sărăcie sau bătrâneţe. Dar din toate câte sunt, numai de Dumnezeu nu prea ne temem, crezând că Cel de Sus n-ar trebui să ne înfricoşeze, pentru că El este Tatăl şi Creatorul nostru.

     Doar că aici e vorba despre o altă frică: frica cea bună. Cea care ne ajută să greşim mai puţin, să fim mai blânzi şi mai buni. E acel sentiment pe care-l ai şi faţă de părinţii tăi, pe care-i iubeşti atât de mult, încât îţi este ruşine să-i superi, fiindcă nu vrei să-i dezamăgeşti.

     Dar în timp ce nu prea înţelegem ce-i сu această spaimă faţă de Atotmilostivul şi considerăm că-i una inutilă, iată că ne temem de altele: să rostim adevărul şi să luptăm contra minciunii, asemănându-ne de cele mai multe ori cu copilul acela care se ascunde sub pat, fiind speriat de întuneric. Ori cu şoarecele din poveste: unul care era atât de fricos, încât trăia într-o teroare continuă. Din acest motiv, un magician, vrând să-l ajute, l-a transformat într-o pisică. Numai că felinei îi era teamă de câini, aşa că omul l-a prefăcut în câine. Dar acestuia îi era frică de pantere; de aceea, binefăcătorul i-a dat înfăţişarea panterei. Doar că pe aceasta din urmă o înspăimântau vânătorii… Ei, şi văzând magicianul că nu-i poate fi de folos, i-a zis: „Nu te pot ajuta. În orice animal te-aş transforma, tu ai aceeaşi inimă de şoarece!”

Iar în acest: „Nu te teme!” e toată dragostea Lui. Cea care te îndrumă să fii mai bun, pentru că odată cu bunătatea, toate celelalte temeri se vor cutremura de cuvântul Lui şi vor pleca în lume, ruşinându-se.