Asistență medicală și spiritualitate
Medicina contemporană se sprijină pe trei piloni: Tradiție, Modernitate și Spiritualitate. Tradiția derivă din etosul profesiei medicale la baza căreia se află tradiția asclepiană – să știi, să cunoști, să ai dovezi și tradiția samariteană – devoțiune, să fii, să îți trăiești profesia. Pilda samariteanului milostiv (Luca 10, 30) și îndemnul lui Iisus „mergi și fă și tu asemenea” (Luca 10, 37) exprimă, în fond, esența mesajului profesiei medicale.
Modernitatea se caracterizează prin hipertehnologizarea medicinei, prin influența finanțatorilor și a comercianților din domeniu, prin fetișizarea științei. Astfel, apare pericolul transformării bolnavului dintr-o persoană într-un simplu obiect și a medicului într-un simplu meșteșugar. Din acest motiv este nevoie de Spiritualitate.
Medicina a fost de la început sacerdotală, iar secularizarea acesteia nu a putut să îi anuleze nucleul mitic și mistic (respectul creației, al vieții, secretul absolut etc). Primii medici au fost preoți, iar, de exemplu, în credința creștină, Iisus Hristos este numit doctor al trupului și sufletului, înțelegând astfel că abordarea în medicină trebuie să fie holistică. Vocația medicinei poate fi înțeleasă corect doar atunci când este „rânduită în termenii căutării Împărăției cerurilor” (EH Tristam Engelhardt Jr., 2005).
De la început, Biserica a înființat Instituții de binefacere, iar printre acestea spitalele (nosocomiile). În Biserica Răsăriteană, Sfântul Vasile cel Mare este primul care a înființat spitale (inclusiv pentru leproși). În România, au apărut așa-zisele bolnițe în jurul mănăstirilor, apoi spitale (1704, Spitalul Colțea, 1735-1752, Spitalul „Sfântul Pantelimon”, 1757, Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași).
Observăm, în epoca contemporană, încercarea de a renunța la spiritualitate și de a o înlocui în întregime cu știință. Se uită astfel că majoritatea pacienților au convingeri intime, au credință și că boala poate fi influențată de aceste particularități ale pacienților. Totuși, în lupta cu boala, participarea pacientului nu se reduce la o simplă complianță terapeutică, la a înțelege să respecte indicațiile medicului, ci la un act de voință proprie de încredere și de credință. Efectele uneori miraculoase în boli considerate incurabile nu pot fi explicate decât prin intervenția credinței. Prezența preotului în spitale devine astfel o necesitate și un element esențial în lupta cu boala. Atunci spiritualitatea face parte din însăși rațiunea de a exista a spitalului, iar preotul devine astfel indispensabil în a înarma bolnavul credincios cu arsenalul de luptă împotriva bolii și a angoasei morții. Spitalul nu poate exista dacă nu tratează pacientul ca pe o persoană integrală, definit și prin spiritualitatea sa, iar Biserica în spital dă suflet acestuia prin asistența spirituală pe care o acordă pacientului și prin valorile morale pe care le promovează.
P.S.: Mă aștept ca tinerii frumoși și liberi adepți ai corporatismului, ai ateismului, ai agnosticismului, ai relativismului și a tot felul de -isme să mă caracterizeze drept primitiv, bigot, obscurantist, etc. Îi sfătuiesc totuși să mediteze la faptul că deși în trecutul îndepărtat nu existau mijloace de comunicare între diferite grupuri și regiuni ale Globului, iar credințele s-au structurat în diferite religii care paradoxal se bazează pe aceleași principii morale. Și, în plus, toate religiile și miturile au un punct comun: existența (bineînțeles sub o altă formă) a vieții persoanei și după moartea biologica (eternitatea vieții).
Autor: Prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae
Citește și: VASILE ASTĂRĂSTOAE – Confidențialitatea și sistemul medical
Sursa imagine: case.edu.au
- VASILE ASTĂRĂSTOAE – Învierea Domnului - 12 aprilie 2026
- VASILE ASTĂRĂSTOAE – Gânduri pentru început de an - 3 ianuarie 2026
- VASILE ASTĂRĂSTOAE – Hristos Se naște, slăviți-L! - 24 decembrie 2025
