Confidențialitatea și sistemul medical
Confidențialitatea este una dintre coordonatele majore ale relației medic-pacient. Astazi, cel putin în teorie, se consideră că pacientul este cel care decide dacă informațiile împărtășite medicului sau aflate de acesta în cursul relației medic-pacient pot fi comunicate și altor persoane, inclusiv celor din mediul familial. În fapt, profesia medicală s-a dezvoltat în baza a două principii: devoțiunea față de cel bolnav și secretul medical. Încă de la Hipocrat (460 – 370 î. Chr.) medicii au jurat „Orice aș vedea și aș auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie.” Și avem în istorie suficente exemple, cum ar fi prima mișcarea de nesupunere civică consemnată, care a fost a medicilor din Paris (1603), sau exemplu medicilor olandezi (1943), care și-au asumat riscul de a fi deportați în lagărele de concentrare naziste decât să încalce secretul profesional sau să practice eutanasia.
Paradigma clasică era ca informația medicală aparține celui care a fost investigat, el fiind singurul care controlează difuzarea și circulația datelor. Paradigma actuală este că regimul de protecție a datelor biomedicale este fundamentat pe viața privată, dar că exista și un interes public și de aceea secretul medical se înlocuiește cu o confidențialitate. Este tot mai evident că dimensiunea colectivă a sistemelor de sănătate informatizate exercită presiuni inacceptabile asupra valorilor ca viața privată și protecția informațiilor biologice personale. Este tot mai dificil să păstrezi confidențialitatea deoarece din ce în ce mai multe cadre medicale (și nu numai) sunt implicate în îngrijirea pacientului, datele acestuia sunt consemnate în foile de observație, există raportari obligatorii către instituții paramedicale și, nu în ultimul rând, există informatizarea sistemelor de sănătate astfel, s-a ajuns la afirmața „You have zero privacy anyway. Get over it!” (În orice situatie, aveți confidențialitate zero. Treci peste asta!”) – Scott McNealy, (Sun Microsystems, 1999)
De ce trebuie respectată intimitatea și confidențialitatea pacientului?
În primul rând, ca o formă de respectare a demnității pacienților. Pacienții împărtășesc medicilor informații personale. Medicul are datoria de a respecta încrederea pacientului și a păstra private informațiile primite (restricționând/ împiedicând accesul altor persoane la aceste informații).
Apoi, pentru că pacienții „dețin” proprietatea asupra informațiilor personale: acestea sunt esențiale pentru integritatea lor personală.
În sfârșit, pentru pacienți intimitatea este un aspect esențial al demnității lor, invadarea intimității împotriva voinței lor este o violare a demnității lor.
Cu toate acestea se susține că există situații în care păstrarea confidențialității produce mai mult rău decât bine. Astfel, se considera că este licita împărtășirea informațiilor în scopul îngrijirii pacientului. În spital, multe persoane au nevoie de acces la fișa de observație a pacientului pentru a-i putea oferi îngrijire; fiecare este obligat însă să păstreze confidențialitatea în cea mai mare măsură posibilă. Și, în afara spitalului, alți medici sau membrii familiei au nevoie de informații despre pacient pentru a-l putea îngriji și/sau proteja. De asemenea, se susține că afectarea siguranței stării de sănătate a altor persoane (identificabile sau nu) justifică încălcarea confidențialității. De aceea furnizorii de servicii medicale ar trebui să fie familiarizați cu legile care privesc raportarea obligatorie a bolilor infecțioase, suspectarea abuzului asupra copiilor și alte condiții din țara în care practică medicina. Însă, în mod normal, pacienții trebuie informați că anumite informații despre ei trebuie raportate la autoritățile corespunzătoare. Începând cu cazul Tarasoff vs. Regents of University of California, confidențialitatea poate fi încălcată și atunci când pacientul reprezintă un pericol serios pentru alții. Curtea Supremă a statului California a statuat: dacă un terapeut afla că un pacient reprezintă un pericol violent pentru altcineva, atunci are datoria de a pune în practică măsurile necesare de protecție a presupusei victime. Îndeplinirea acestei datorii ar putea însemna să avertizeze presupusa victimă, sau pe cei din jurul ei. În rest, în țările anglo-saxone nu există excepții de la secretul profesional. Și în majoritatea țărilor europene confidențialitatea este protejată. De exemplu, în Franța, se specifică în mod expres „Doctorul chemat să depună mărturie în fața unei instanțe penale sau civile trebuie să se ascundă în spatele secretului. Nimeni nu-l poate dezlega, nici judecătorul, nici chiar pacientul însuși. Într-adevăr, secretul este strict reglementat de lege și este absolut. Este proprietatea pacientului, iar medicul este doar depozitarul informației.”
Dar în România țară membră UE?
Teoretic, putem spune că stăm bine. Codul penal sancționează divulgarea secretului profesional, în afara cazurilor strict prevăzute de lege. Și în acest mod simplu, ultima aserțiune – în afara cazurilor strict prevăzute de lege, ne aduce brutal la realitate. Realitate în care nu există nici secret profesional, nici confidențialitate, nici intimitate. Legea/legile obligă furnizorii de servicii medicale să pună informațiile legate de pacient la dispoziția Casei de Asigurări de Sănătate, Ministerului Sănătății, societăților de asigurări, angajatorului, organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată, serviciilor secrete etc. Avem card de sănătate, dosar electronic al pacientului, avem o întreagă birocrație, care vulnerabilizează pacientul. Avem interceptări ale convorbirilor dintre medic și pacient utilizate ca probe. Mai mult, medicii fiind echivalați funcționarilor publici sunt obligați fie să-și denunțe pacienții, fie să fie martori în procese penale sau civile ale acestora și să divulge informații inclusiv medicale. Și mai vorbim despre relația medic-pacient clădită pe încredere.
În concluzie, confidențialitatea în sistemul medical românesc este un exemplu al „formei fără fond”.
P.S.: Rândurile de mai sus nu sunt pentru cei care clamează în piața publică: dacă nu ai nimic de ascuns de ce să te revolți atunci când intimitatea îți este violată? Sunt pentru cei care înțeleg noțiunile de demnitate, democrație, viață privată.
Autor: Prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae
Citește și: VASILE ASTĂRĂSTOAE – Etica promovării medicamentului
Sursa imagine: dreamstime.com
- VASILE ASTĂRĂSTOAE – Pisica neagră, pisica albă - 24 mai 2025
- VASILE ASTĂRĂSTOAE – Hristos a înviat! - 20 aprilie 2025
- VASILE ASTĂRĂSTOAE – Bioetica în vremuri de război - 23 februarie 2025
