Gânduri
Stare fără stare
Pentru că lumea e perfectă, fericită, împlinită fie si doar virtual, să știți că există și impefecți. Ca mine! Și… poate doar ploaia a fost vinovată!
Există seri în care omul nu are nevoie de răspunsuri, ci doar de un loc unde gândurile lui să poată sta jos.Gândurile nu obosesc pentru că sunt multe. Obosesc pentru că stau prea mult în picioare. Le purtăm prin zile, prin conversații, prin tăceri, prin ecrane, prin amintiri… și rareori le invităm să se așeze. Iar când, în sfârșit, găsesc un loc… unele tac, altele plâng, altele încep să spună adevărul.
Iar adevărul meu…poate și al vostru, nu mai știe de mult să vorbească încet.Adevărul meu, ca și al vostru poate, vine uneori noaptea, când se stinge zgomotul lumii și rămânem singuricu tot ceea ce am împins sub covorul zilelor. Cu oboseala. Cu oamenii. Cu promisiunile. Cu plecările. Cu întrebările la care nimeni nu s-a mai întors vreodată să ne răspundă.
Există o oboseală pe care somnul nu o vindecă. O oboseală care nu stă în oase, nici în pleoape, nici în umeri. O oboseală care se așază direct în suflet și de acolo începe, încet, să mute lucruri.Mută lumina. Mută încrederea. Mută curajul.Mută felul în care privim oamenii.
Și, fără să ne dăm seama, într-o zi ne surprindem analizând ceea ce altădată simțeam. Verificând ceea ce altădată credeam. Punând distanță acolo unde, cândva, intram cu inima deschisă și fără armură.
Cred că omul nu obosește cel mai tare din muncă.Omul obosește din speranțe care n-au mai venit.Din uși la care a bătut prea mult.Din îmbrățișări care ascundeau calcule.Din cuvinte care sunau ca iubirea și s-au dovedit uneori din interes.Din loialitate oferită cu ambele mâini… și primită înapoi cu degete reci.
Și mai există ceva.
Oboseala de a fi cel care îi ridică pe alții.Cel care ascultă. Cel care încurajează. Cel care face glume. Cel care intră într-o cameră și schimbă aerul.
Cel care râde atât de tare, încât nimeni nu mai bănuiește că exact în spatele acelui râs se aud, uneori, lucruri care se rup.
Da… există zile în care râdem în hohote pentru oamenii care au nevoie de lumină.Și există nopți în care aceeași lumină se întoarce acasă… și plânge.
Plângem pentru tot ce am pierdut.Pentru tot ce am crezut.Pentru tot ce am construit în oameni care au ales să plece exact când au trebuiau să rămână. Sau pentru oamenii pe care-i credeam mari și s-au dovedit a fi mici. În suflete.
Și poate trădarea nu ne doare pentru că ne lovește.Poate doare pentru că, după ea, începem să nu ne mai recunoștem.
Ne uităm la noi și vedem prudență acolo unde era abandon.Vedem tăcere acolo unde era foc.Vedem control acolo unde era sinceritate.Vedem ziduri ridicate chiar de mâinile care altădată deschideau porți.
Și atunci începe adevărata luptă.
Nu cu cei care au plecat.Nu cu cei care au trădat.Nu cu cei care au rănit. Nu cu cei care au vrut să pară ce nu erau.
Doar cu tentația de a deveni exact ca ei.Mai rece. Mai calculat. Mai absent. Mai greu de atins. Mai greu de iubit.Mai greu de citit. Mai greu de rănit.
Și poate aici se decide tot.Nu în victoriile mari. Nu în aplauze. Nu în zilele bune.
În nopțile în care plângi singur… și, cu toate astea, alegi să nu otrăvești ceea ce a rămas bun în tine.
În nopțile în care nimeni nu te vede… și totuși alegi să nu minți.Să nu lovești.Să nu manipulezi.Să nu devii cinic.Să nu faci altora ceea ce ție ți-a sfâșiat sufletul.
Poate asta este maturitatea.Poate asta este credința.Sau poate, pur și simplu… aceasta este cea mai grea formă de curaj:
încăpățânarea de a nu deveni ceea ce te-a rănit.
Zoe Dantes
Autor: Zoe Dantes – absolventă Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, jurnalistă la ActiveNews
- ZOE DANTES – Gânduri - 18 mai 2026
- ZOE DANTES – Pentru ca tot a fost ziua Europei. Zic unii! - 11 mai 2026
- ZOE DANTES – Drumul Damascului - 2 mai 2026
