De peste treizeci de ani duc România în lume nu ca pe un produs/marfă culturală, ci ca pe o ființă vie. Am dus-o acolo unde tăcerea e respectată, unde sacrul nu e ironizat, unde tradiția nu e considerată o rușine. Și paradoxal, tocmai acasă am devenit incomod. Pentru că astăzi, în România, a iubi țara neceremonial a devenit suspect. A vorbi despre rădăcini – periculos. A refuza compromisul – sancționabil.

     Cultura a fost predată. Nu din greșeală, ci din tranzacție. Elitele care trebuiau să apere spiritul l-au schimbat pe funcții, burse și sinecuri oferite de străini. Au înlocuit adâncul cu zgomotul, sensul cu spectacolul, verticalitatea cu obediența. Eu nu pot face asta. Am ales să spun răspicat că România nu este o anexă. Că demnitatea nu se negociază. Că suveranitatea nu e extremism. Și da – am ales să susțin un om care vorbește despre aceste lucruri fără teamă: Călin Georgescu.

     Pentru asta am fost înjurat. Etichetat. Șters din liste. Lăsat în afara invitațiilor „oficiale”. Nu pentru că n-aș mai ști să cânt. Ci pentru că sunetul meu nu mai convine. Dar adevărul nu are nevoie de avize. Iar muzica adevărată nu cere permisiune. Când naiul sună alături de o orchestră simfonică și o sală întreagă se ridică în picioare, nu asistăm la un moment artistic. Asistăm la o recunoaștere. Poporul își recunoaște sufletul. Pentru câteva minute, propaganda tace. Zgomotul dispare. Și rămâne ceea ce nu poate fi confiscat: identitatea.

     Pentru mine acesta nu este un concert. Este un act de memorie. Un refuz al uitării. Un semn că România nu a fost învinsă. Atât timp cât mai există oameni care spun „nu” atunci când li se cere să tacă, atât timp cât sunetul rămâne curat, România încă respiră.

     Iar eu voi continua să suflu în naiul meu nu pentru aplauze, ci pentru adevăr. Pentru România.