Câteva aspecte cu privire la legăturile dintre țara noastră și Sfântul Munte Athos… (IV)

     Nu este mănăstire athonită căreia să-i fi lipsit sprijinul vreuneia dintre domniile române sub orice formă va fi fost acesta: danii în bani, închinări de metoace, acordări de averi în natură. Toate acestea au contribuit practic la rectitorirea întregului Munte Athos, după o perioadă destul de neagră a istoriei sale.

     Pentru tot acest sprijin, românii au avut şansa de a se împământeni la Sf. Munte, pe la 1803, când un călugăr cărturar, pe nume Teodorit, se cobora de acolo spre a-i propune chiar Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei ca mănăstirea sa Esfigmenu să intre pe mâna moldovenilor, cu simpla şi smerita condiţie ca aceştia să se preocupe de bunăstarea ei. Nu se ştie nici până azi de ce marele mitropolit a refuzat „dania”, dar ca să sprijine mănăstirea Esfigmenu i-a închinat una dintre ctitoriile familiei sale, una boierească.

     Teodorit era acela care, ca un om foarte cult, va strânge documente de prin toate mănăstirile, lăsând în urmă o lucrare voluminoasă, pe care o va edita Gherasim Smyrnakis, în 1903 („Το `Aγιον `Oρος„), la Atena. Fusese egumen, pe la 1800, la vechiul metoh al Ciocăneştilor, care se numea acum Bursuci. Tocmai de aceea, poate, Teodorit va ridica chestiunea îndreptăţirii românilor de a avea la Athos o mănăstire proprie, ca şi celelalte popoare, cu atât mai mult cu cât ei ajutaseră acolo mai mult decât orice alt popor, potrivit spuselor lui Uspenskij³². Egumen la Esfigmenu, din anul 1804, Teodorit i-a determinat pe esfigmeniţi să propună Mitropolitului Veniamin Costachi ca, în schimbul unui ajutor anual, mănăstirea athonită să devină moldovenească³³. Această parte a memoriilor lui Teodorit poartă numele „Περ? των εν Μολδαβ?α μονιδρ?ων και κτημ?των της μον?ς Εσφιγμ?νου” (Despre mănăstirile din Moldova şi clădirile mănăstirii Esfigmenu)³⁴.

     Om cultivat şi isteţ, Teodorit a întreprins o anchetă asupra locaşurilor închinate Esfigmenului în Moldova, în număr de două. Ieromonahul Ambrozie, fost proegumen la Vatoped, a fost trimis să cerceteze situaţia mănăstirii Bursuci, închinată de mai bine de un veac la Esfigmenu şi povesteşte chipul în care a fost primit de domnul Alexandru Şuţu (iun. 1801 – sept. 1802), de Veniamin Costachi, episcop de Roman pe atunci şi de câţiva boieri, printre care şi Manuil Conachi, ctitor al bisericii Badiul din Galaţi, tot a Esfigmenului (ca metoc la Floreşti)³⁵. Teodorit a cercetat arhivele ca să-şi facă o idee precisă despre locaşurile şi moşiile închinate mănăstirii sale. În plus, a surprins şi legături de rudenie între foştii binefăcători la Esfigmenu şi actualii domni ai Moldovei. A descoperit, de pildă, că Veniamin Costachi se trăgea din familia marelui vornic Gavriil Costachi ce făcuse închinarea mănăstirii Bursuci. De aici şi ideea de a-i propune Mitropolitului ca Esfigmenu să devină mănăstire moldovenească, idee a cărei paternitate o avea, se pare, Daniil, fost mitropolit al Tesalonicului, acum mare schimonah esfigmenit. Acesta ajutase foarte mult Xenofonul, unde introdusese viaţa de obşte. Tot el, reflectând la situaţia mănăstirilor, sub aspect naţional, a descoperit că la Athos din cele mai vechi timpuri fiinţau mănăstiri în care se foloseau limbile naţionale: la Ivir limba georgiană, mănăstirile Ατζιγι?ννη şi του Χ?λδου foloseau armeana, iar chiliile egiptene mărturisesc de prezenţa anterioară a unor credincioşi din Egipt³⁶ tot aşa cum Athosul cunoscuse şi prezenţa amalfitenilor. În schimb, monahii moldoveni (acesta era numele generic pentru toţi românii de acolo) nu aveau un loc al lor. Atunci s-a gândit Teodorit, probabil sfătuit şi de acel Daniil, să facă din mănăstire un adăpost propriu neamului acesta.

     Aflând că marele vornic Manolache Conachi are drept de ctitorie asupra bisericii Badiul din Galaţi şi apoi că este şi foarte influent pe lângă domnitor, i-a scris în câteva rânduri cu privire la proiectul amintit, fără să primească un răspuns clar. Între timp, vornicul a murit. La 1804, Teodorit a avut iniţiativa de a se adresa însuşi Mitropolitului moldovean Veniamin Costachi şi, ca să-l determine să ia mai repede o hotărâre, a declarat, împreună cu soborul, mănăstirea drept metoc moldovean. Ca înţelegerea să fie limpede pentru ambele părţi, hotărăşte să se formuleze, pe puncte, condiţiile acestei schimbări ce urmau să fie înfăţişate mitropolitului³⁷. Acestea erau:

     Deoarece mănăstirea Esfigmenu are nevoie ca să fiinţeze de 4.000 groşi anual (1 gros = 100 aspri), pentru a răspunde la dările către Împărăţie, Prea Sfinţitul Mitropolit şi neamul moldovenilor se îndatorează a-i plăti.

     Odată ce acest ajutor se va găsi şi se va chivernisi şi se va întări prin înscrisuri, atunci, fără zăbavă, mănăstirea Esfigmenu cu toate bunurile sale mişcătoare şi nemişcătoare se va socoti ca aparţinând neamului moldovenilor, fără putinţă de înstrăinare.

     La pomeniri şi la ectenii, după numele Patriarhului, să se pomenească mitropolitul Moldovei, apoi al egumenului şi bineînţeles numele domnului Moldovei.

     Alegerea egumenului să se facă de către moldoveni, din neamul lor.

     Dacă dintre ieromonahii moldoveni din mănăstirea Esfigmenu niciunul nu se va simţi vrednic pentru aceasta să se aleagă de la mănăstirile moldovene.

     Mănăstirea avea să rămână pururea de obşte.

     Toate slujbele se vor face în limba moldovenească, iar semnătura şi pecetea mănăstirii să fie cu litere româneşti.

     Deoarece în Sfântul Munte Athos trăiesc în chinovie şi oameni de alte neamuri, cum se întâmplă în mănăstirea grecilor, bulgarilor, ruşilor, sârbilor, să se urmeze obiceiurile moldovenilor, aşa cum era în acele mănăstiri. Urma o înfăţişare a consecinţelor ce aveau să suporte acei călugări care ar fi încălcat înscrisul. În caz de încălcare a celor hotărâte, mitropolitul avea dreptul să retragă toate cele dăruite „bunuri mişcătoare şi nemişcătoare, bani, odoare, vase şi vestimentaţie”. Era înfăţişată pedeapsa duhovnicească pentru cei ce ar fi călcat legământul şi urma semnătura: „Smeritul Catigumen al Sfintei mănăstiri chinoviale Esfigmenu, Teodorit ieromonahul şi cei împreună cu mine, toţi întru Hristos fraţi făgăduim cele de mai sus şi le întărim„. Actul avea şi o copie semnată tot de Teodorit³⁸.

     Este mai greu de lămurit de ce Moldova nu a îmbrăţişat oferta. Poate că un domnitor cu o educaţie iluministă – spune Acad. Alexandru Elian – cum era Alexandru Moruzi (1802 – 1806), care în 1805 cârmuia Moldova, era mai puţin înclinat să încurajeze un asemenea angajament care impunea sarcini băneşti însemnate mitropoliei.

     Veniamin Costachi a răspuns într-un alt fel acestei iniţiative şi, la 20 aug. 1806, împreună cu alţi 12 membri ai familiei Costăcheştilor, închină la Esfigmenu mănăstirea Floreşti după ce o uneşte cu metocul de la Ciocăneşti – Bursuci³⁹. Este posibil ca dania să fi fost făcută tot la îndemnul lui Teodorit care venise la Iaşi cu propunerea închinării şi care i-a mai înfăţişat mitropolitului şi actul de închinare de la Ciocăneşti – Bursuci, din 1662. Se mai spune că însuşi mitropolitul a rămas surprins, aflând că dania o făcuse un strămoş al său şi s-a bucurat⁴⁰. Atunci poate că a decis mitropolitul închinarea Floreştilor. Pentru că mănăstirea Floreştilor se afla într-o stare jalnică, mai ales în urma cutremurului de la 1802, Teodorit şi-a luat sarcina de a o reface, pentru că situaţia financiară a mitropoliei era destul de precară ca să mai depună un astfel de efort. Mănăstirea avea să fie pusă sub îndrumarea unui egumen venit de la Esfigmenu, cu sarcina de a conduce ambele mănăstiri unite de Veniamin. Mitropolitul îndemna şi pe urmaşii săi să aibă grijă de metocul acesta şi să nu strice dania pe care o făcuse împreună cu cei mai notabili membri ai familiei Costachi, care şi semnau⁴¹.

    La această închinare s-a mai adăugat şi aceea a unor metoace ale Floreştilor. La 1809, mitropolitul a închinat Esfigmenului schitul lui Găluşca de la Hârşova, iar la 1814 Schitul Golgota de la Ivăneşti, din ţinutul Vaslui, ca şi celălalt⁴². Tot atunci trebuie că s-a închinat şi biserica Badiului (Sf. Dumitru) din Galaţi de către boierii Conachi⁴³. Mai avea câteva metoace în Moldova: unul la Cârlomăneşti cu hramul Sf. Nicolae, închinat de familia Negre, Trestioara (Tutova), Munteniţa, Susneşti, Antoni (Αντ?νη), Terhulesti (Τερχουλ?στι), Redepozetul (Ρεδεποζ?τουλ), Luceni (Λουτζ?νι) şi iar Bursuci (Fălciu)⁴⁴. Se pare că Esfigmenu mai avea un metoc în judeţul Bacău şi anume Precista – Tg. Ocna, de vreme ce este menţionată la anul 1854, ca fiind reparată de esfigmenitul Nil⁴⁵, cât şi Udricani din Bucureşti.

     Se vede cum situaţia a luat o cu totul altă turnură: de la dorinţa lui Teodorit de a ceda mănăstirea unde egumenea în favoarea românilor, s-a ajuns ca românii să se arate mai dispuşi, sau să le fie poate mai comod, de a închina Esfigmenului câteva mănăstiri moldoveneşti în scopul refacerii marii mănăstiri athonite.

     Abia câţiva ani mai târziu dorinţa monahilor români de a-şi avea propriul locaş de închinăciune în Athos a prins contur, prin îngăduinţa ce li s-a dat de a-şi ridica schitul Prodromului, pe teritoriul Marii Lavre. Nu insist aici asupra acestei chestiuni, destul de cunoscută în istoriografia românească, decât pentru a semnala că românii nu se aflau în secolul XVIII pentru prima oară la Athos. Să nu uităm Cutlumuşul şi Zograful care erau deja Lavre ale domniilor româneşti, unde, cu siguranţă, numărul românilor trebuie să fi fost consistent.

     Ba mai mult, unui monah venit din Moldova, deşi neromân, dar simţind româneşte, i se va datora revigorarea vieţii ascetice, sau cum îi place unui învăţat grec s-o numească – ascetico-filologice⁴⁶ – din Sfântul Munte. Este vorba despre Paisie Velicikovskij, căruia românii îi vor datora apariţia, pentru prima oară într-o limbă europeană, aceea fiind româna, a Corpusului filocalic. Lucrurile se petreceau puţin după reîntoarcerea acestuia, împreună cu ucenicii săi, după o şedere acolo de 17 ani. Se stabiliseră la Dragomirna pe la 1763, iar până la 1769 vor lăsa culturii româneşti prima adunare de texte filocalice, în limba română, adică înainte de apariţia Filocaliei paisiene slavone, dar şi înaintea celei greceşti a lui Nicodim Aghioritul, el însuşi un mare admirator al lui Paisie, şi despre a cărui operă Constantin Papoulidis crede că a fost influenţată în proporţie de patru cincimi de acesta din urmă⁴⁷.

– Va urma –

Referințe bio-bibliografice…

1 Prelegere susţinută la Simpozionul „Principatele române şi Locurile Sfinte de-a lungul secolelor” organizat la Bucureşti, între 15-18 octombrie 2006, de Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, Departamentul de teologie istorică.

2 „Eu voi înconjura cu ziduri şi cu turn de întărire mănăstirea şi voi înălţa biserică, trapeză, chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da animale ca prin aceasta să fie pomeniţi părinţii domniei mele şi eu… căci aşa se pomenesc în Sfântul Munte şi voievozii sârbi şi bulgari, ruşi şi iviri” – Paul Lemerle, Actes de Kutlumus, Paris, 1945.

3 Un altul, dar diferit ca încărcătură, ar putea fi considerat venirea lui Nicodim în Muntenia, tot de la Athos, cu scopul vădit de a da un impuls nou monahismului de pe la noi, poate în acelaşi timp cu derularea unui program mai amplu, iniţiat de patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376), el însuşi, să nu uităm, un athonit, fost egumen al Marii Lavre şi ucenic al Sfântului Grigore Palama. Programul avea în vedere conservarea elementului ortodox chiar la nordul Dunării, în faţa expansiunii catolice care găsise un bun prilej de ofensivă în contextul istoric al înaintării turcilor, tot mai spre nord. Aşa a fost posibilă apariţia mitropoliei Ungrovlahiei şi, repet, nu întâmplătoare este venirea lui Nicodim aici într-un atare context.

4 Gr. Nandriş, Documente slave din mănăstirile Sfântului Munte, Bucureşti 1937, p. 59; Documenta Romaniae Historica Ţara Românească, I, Bucureşti 1966, pp. 379-80; cf. Teodor M. Popescu, „Consideraţiuni istorice privind legăturile Bisericii române cu mănăstirile din Muntele Athos”, Mitropolia Banatului, 1963, nr. 3-4, p. 165.

5 A se vedea studiul meu „Sfântul Ştefan cel Mare, protector al Muntelui Athos”, conferinţă ţinută la Putna, 18-23 aprilie 2004, şi publicată în Ştefan cel Mare şi Sfânt, Atlet al credinţei creştine, Sf. Mănăstire Putna, 2004, pp. 157-178, şi în vol. Altfel despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ed. Anastasia, 2004, pp. 217-239.

6 Virgil Cândea, „Noi şi Bizanţul”, în vol. Lumea Bizanţului, Bucureşti, 1972, p. 15; Eugen Stănescu, „500 de ani de relaţii româno-bizantine”, ibidem, p. 168. Neagoe Basarab reuşise să impună în conştiinţa popoarelor sud-dunărene ideea că prinţii Valahiei sunt moştenitorii tradiţiei imperiale bizantine şi să cultive la aceste popoare speranţa că eliberarea va veni de la Nordul Dunării – Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Bucureşti, 1971, p. 96, 100; cf. D. Năstase, L`idée imperiale dans les pays roumains et le „crypto-empire chrétienne” sous la domination ottomane, Atena, 1981, pp. 227-228.

7 Gavriil Protul, Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Ţarigradului, ed. Tit Simedrea, Bucureşti, 1937, p. 30.

8 N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, ed. II, 1972, pp. 129-130 (există şi o ediţie în greacă, Atena, 1984, în traducerea lui Iannis Karas); Manole Neagoe, op. cit., p. 289; D. Năstase, op. cit., p. 208; A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în sec. XVI-XVIII, Bucureşti, 1983, p. 55.

9 Vatopedului i-a dat un caravansarai (depozit), cumpărat cu 65.000 aspri de la un turc din Tesalonic şi, în plus, i-a mai dat 300 galbeni pe an. La Dionisiu a clădit bolniţa şi aripa sudică şi a mărit trapeza. Pentru Zografu, Ruxandra a răscumpărat metoacele din Macedonia cu 52.000 aspri. Domnul a mai refăcut Dohiariul integral şi l-a zugrăvit prin purtarea de grijă a Mitropolitului Teofan II (1564-1572; 1578-1579; 1582-1588) care este îngropat acolo. După moartea domnului, văduva lui va oferi Dohiarului 165.000 aspri, adică 2.700 piese de aur! Au mai dat 35.000 aspri la Karakalu şi au ajutat şi Grigoriu.

10 Se ştie că Radu Mihnea era căsătorit cu o grecoaică (N. Iorga, Istoria statelor balcanice în Europa, Bucureşti, 1913, p. 61), iar Petru Şchiopul avea soţie din insula Rodos, pe Maria Amirali (D. Russo, Studii istorice greco-române, I, Bucureşti, 1939, p. 69). Cât despre pătrunderea influenţelor greceşti în ţările noastre, acestea s-au concretizat în crearea de şcoli greceşti. Prima s-a înfiinţat în Moldova, între 1561-1563, de către Iacob Heraclid Vasilicos, care râvnise la tronul ţării şi chiar înlăturase pe marele binefăcător al Ortodoxiei, Alexandru Lăpuşneanu. N-a funcţionat foarte mult timp, dar a constituit un preludiu pentru Academia Domnească de la Iaşi, datorată filogrecului Vasile Lupu. Era timpul disputei între influenţa slavă şi cea greacă, finalizat prin biruinţa grecismului. Despre toate acestea a se vedea D. B. Oikonomidis, Les écoles grecques en Roumanie jusqu`à 1821. L`hellénisme contemporain, seria II, an III, tom. II; Atena, 1949; idem, Ελλ?νο-ρουμανικα? σχ?σεις, pp. 62-69; C. Erbiceanu, „Priviri istorice şi literare asupra epocii fanariote”, AAR, seria II; tom XXIV, Bucureşti, 1901; idem, „Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii de la Academiile din Iaşi şi Bucureşti în epoca aşa-zis fanariotă”, AARMSI, seria II, tom XXVII, Bucureşti, 1905; Ariadna Camariano-Cioran, Les Académies Princières de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Tesalonic, 1974.

11 Mănăstirea „Radu Vodă” a fost închinată la 1613. Radu Mihnea fusese trimis de tatăl său la Ivir şi a rămas acolo în grija călugărilor, care l-au şi educat. Tot ei l-au trimis apoi la învăţătură la Veneţia, de unde întorcându-se a ocupat tronul Ţării Româneşti. Se cunoscuse acolo cu Chiril Lucaris, pe care îl va şi aduce între 1613-15 în Ţara Românească ca predicator al curţii domneşti (Al. Xenopol, Istoria românilor, VI, Bucureşti, 1928; idem, Roumains et grecs au cours des siècles, Bucureşti, 1921, p. 31).

12 Informaţia nu apare decât în Giurescu, op. cit., p. 313, dar din păcate este greu verificabilă, pentru că nu am găsit nicio altă ştire în acest sens.

13 Bizanţ după Bizanţ, p. 134. Influenţa domnilor în lumea ortodoxă avea să crească şi prin căsătoria fiicei doamnei Chiajna şi a lui Mircea Ciobanul cu sultanul Murad III, aşa cum fusese aceea a sârboaicei Mara cu Murad II.

14 De fapt, această mănăstire fusese închinată la 1591, după ce patriarhul Ieremia II o sfinţise ca stavropighie, în urma unui sinod ce întrunea ierarhii ţării – Al. Elian, „Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte Biserici”, în BOR, nr. 7-10, 1959, pp. 914-915.

15 Vezi Hrisovul lui Matei Voievod Basarab pentru desrobirea Sfintei mănăstiri închinate din anul de la facerea lumii 7149, iar de la Hristos 1641, dat în scaunul Târgoviştei, Bucureşti, 1889.

16 Hurmuzaki, XVI, 1, pp. 248-255, doc. CCCXXII.

17 Ibidem, p. 263, doc. CCCXXXI; Iorga, Documentele privitoare la familia Cantacuzino, Bucureşti, 1902, pp. 113-5; idem, „Muntele Athos în legătură cu ţările noastre”, AARMSI, 36, 1913-1914, p. 509; G. M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupeştilor (Sf. Elefterie) şi Grozăveştilor, Bucureşti, 1902, p. 72. Iată o parte din textul scrisorii: „Prea strălucite, prea înălţate, prea cucernice, prea înţelepte şi prea creştine Doamne şi stăpânitor a toată Ungrovlahia, Io Şerban Voevod, prea milostive şi prea îndurătorule binefăcător al neamului bine credincioşilor, a cărui cucernicie este o moştenire de la strămoşii prea nobili şi prea cinstiţi, şi care eşti prea seninul sprijinitor al robilor tăi celor jos iscăliţi, ne închinăm cu umilinţă la a ta mărită şi vrednică de a fi pizmuită strălucire, sărutându-ţi poalele veşmintelor tale, noi cu toţii, smeriţii robi şi binecuvântătorii tăi: egumeni, proegumeni şi stareţi ai tuturor sfintelor şi venerabilelor mănăstiri ale acestui Sfânt Munte Athos, precum şi bătrânii marelui Sobor, chemând Pronia de sus şi bunătatea cerească a întări pe Prea Strălucirea Ta la al tău prea înalt şi prea cinstit Scaun, a-ţi dărui zile îndelungate, bucurie neîncetată şi veselie din ce în ce mai mare, a-ţi păstra mărirea nebiruită, statornică şi veselă, punând supt picioarele tale pe tot vrăjmaşul şi protivnicul, spre întărirea neamului drept credincioşilor şi spre sufleteasca plăcere şi statornică odihnă a acestor umili robi ai tăi. De datoria noastră este, prea senine şi prea cucernice stăpâne, a-ţi mulţumi cu grăbire şi a te slăvi pentru marile binefaceri ale slăvitei Tale Înălţimi, care şi în faţă şi în taină se răspândesc cu bogăţie şi îmbelşugare asupra celor săraci şi nevoiaşi şi în deosebi în sânul acestor nenorocite şi venerabile mănăstiri ale Sfântului Munte, cărora nici în vechime nu le-au lipsit ajutorul şi binefacerile străluciţilor şi vestiţilor tăi strămoşi. Însă pe toţi aceştia, fie vechi, fie noi, care sunt de-a pururea pomeniţi ctitori şi după Dumnezeu binefăcătorii mănăstirilor noastre, i-ai întrecut, aşa-zicând, ca un mărgăritar foarte de preţ, respectând în cel mai mare grad pe mărgăritarul nepreţuit Domnul nostru Iisus Hristos şi pe Împărăteasa lumii, care a născut şi neîntrerupt mijloceşte către Domnul şi poate săvârşi toate cele ce voieşte, ca Născătoare a Atotputernicului. Şi, fiindcă ai chemat mijlocirile şi ajutorul şi paza aceleia, ca un prea cucernic şi prea creştin Domn, acea Prea curată te-a apărat, păzind şi întărind strălucita şi cucernica Ta Înălţime. Deci, spre recunoştinţa dumnezeieştilor sale danii şi binefaceri, ca un râvnitor călduros, cu învoirea dumnezeieştii sale puteri la planul cel bun ce l-ai făcut de a sluji un lucru dumnezeiesc şi priicios, şi cu conlucrarea puterii dumnezeieşti ţi-ai împlinit dorinţa, săvârşind lucrul acela şi mai bine; şi cugetând cu cea mai mare înţelepciune, l-ai închinat, după cuviinţă, cu ajutorul acelei atotputernice Împărătese, care în adevăr este apărătoarea şi îngrijitoarea sfintelor şi venerabilelor sale mănăstiri din acest Munte, pe care le ocroteşte şi şi-a făcut din el o grădină, unde acei ce voiesc a trăi după căinţă scot apele mântuirii. Deci, recunoscând marele ajutor şi binefacerea ei, am slăvit prea sfântul său nume; şi fiindcă din dragostea ei a plăcut şi Prea Strălucirii Tale a săvârşi mila cea mare spre sufletească mântuire, întărind lucru tău în toată întinderea ei, împreună cu acei doi ai noştri…”.

18 G. M. Ionescu, Istoria mănăstirii Cotroceni, pp. 72-73.

19 Hurmuzaki, XIII, p. 255.

20 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVI/1 şi 3. S-a spus că schitul de la Văleni ar fi fost închinat la Ivir, deşi nu există un act în sensul acesta, însă problema aceasta am lămurit-o cu alt prilej, în capitolul referitor la mănăstirea Ivirului (nota 51).

21 ASB, Condica Schitului Văleni, f. 6 – 7.

22 Ibidem, f. 4-4^v.

23 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LXXIV/1.

24 G. M. Ionescu, op. cit, p. 88.

25 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVII/44; N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România.I. Ţara Românească, Craiova, 1970, vol. II, p. 484; G. M. Ionescu, op. cit, p. 93, susţine că schitul ar fi fost închinat în vremea lui Şerban Cantacuzino potrivit ASB, Condica Cotrocenilor. Schitul Pârlita, f. 3-3 (schitul se numea şi Pârlita, datorită unui incendiu prin care trecuse).

26 G. M. Ionescu, op. cit, p. 93.

27 Hurmuzaki, XIV, 1, p. 319, nr. 384; Manouil Ghedeon, `O`Aθως: ανaμν?σεις, ?γγραφα, σημει?σεις (Athosul: amintiri, documente, însemnări), Constantinopol, 1885, p. 185; N. Iorga, Muntele Athos, p. 50; idem, „Daniile româneşti la Muntele Athos”, în RI, 19, 1933, p. 21; Melchisedec Ştefănescu, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869, p. 157; Ştefan Berechet, „Mănăstirea Căpriana”, Comisiunea Monumentelor istorice, Secţia Basarabia, II, 1928, Chişinău, pp. 103-108 (actul în slavonă şi traducere românească).

28 Mănăstirea a mai fost ajutată pe rând de Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, care îi dăruise, la 1559, satele Lozova, Pârjolteni, Oneşti, Sadova, Bălăceni, Luceani, Vorniceani, Dumeni, Glăvăşani, Bisericani, Părcanii de Jos şi trei fălci de vie la Cotnari, cu iazul şi moara de acolo, a urmat Alexandru VI Coconul care dăruia satul Popăuţi din Orhei la 1630 şi, în fine, Eustratie Dabija care îi confirmase la 1662 câteva posesiuni ce apăreau şi-n actul anterior – Şt. Berechet, op. cit., pp. 90-91, 100-103.

29 Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 221; Cojocaru, „Biserica Moldovei, sprijinitoare a Orientului ortodox, II, sec. XVII-XVIII”, MMS, 3, 1987, p. 55; Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, Bucureşti, 1994, p. 266; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1991, p. 244.

30 Kosma Vlahul, Η Χερσ?νησος του Αγ?ου Ορους του Αθωνος και α? εν αυτ? μονα? και οι μοναχο? π?λαι και τε ν?ν, Β?λος, 1903, p. 244.

31 Nicolae Iorga, „Descriere de călătorii”, în Fântâna Darurilor, 1907, p. 280; cf. Bodogae, Ajutoarele, p. 221.

32 Problema este dezbătută pe larg în excepţionalul studiu al profesorului Al. Elian, „Moldova şi Bizanţul în sec. al XV-lea”, vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964, pp. 391-402.

33 Actul în greceşte se păstrează într-o copie în Biblioteca Academiei Române sub cota Doc. 189/CCCCIV şi a rămas necunoscut editorilor arhivei acestei mănăstiri, Louis Petit şi W. Regel, „Actes d`Esphigmenou”, Actes de l`Athos, 3, Amsterdam, 1964, pp. 100-108, nr. XLIII (în legătură cu mănăstirea Floreşti) – vezi Elian, Biserica Moldovei, p. 394. A se vedea în acest sens şi o scrisoare a lui Teodorit către un prieten din Constantinopol, în care-i vorbea de această problemă a devenirii Esfigmenului mănăstire moldoveană – G. Pahomie Esfigmenitul, la Mamalakis,Το `Aγιον `Oρος δι? μ?σου τω

– Va urma –

Autor: Stelian Gomboș – teolog, jurist și publicist

Citește și: STELIAN GOMBOȘ – Câteva aspecte cu privire la legăturile dintre țara noastră și Sfântul Munte Athos… (III)