Câteva aspecte cu privire la legăturile dintre țara noastră și Sfântul Munte Athos… (III)

     În ciclul închinărilor către Athos, am spus încă de la începutul dizertaţiei mele, vreo 125 la număr, avea să se înscrie şi mănăstirea lui Mihai Vodă Viteazul, zidită de el pe malul Dâmboviţei, cu hramul Sfântului Nicolae. Este, fireşte, vorba de celebra sa ctitorie care îi poartă de altfel şi numele, închinată mănăstiri Simonopetra¹⁴.

     Aici ar fi momentul să insistăm asupra relaţiei dintre stat şi Biserică în Evul Mediu românesc. Trebuie spus, atunci când vorbim de relaţia românilor cu Locurile Sfinte, că protectoratul asupra Locurilor Sfinte l-a avut exclusiv domnia, şi nu Biserica românească care şi ea era supusă, la rândul ei, odată, Marii Biserici din Constantinopol, iar altădată domniei înseşi. Spre exemplificare, aş aduce cazul dezînchinării a 22 de mănăstiri din Ţara Românească pe care o înfăptuieşte Matei Basarab (1633-1654), la 1638, 1639 şi 1640¹⁵. Actelor de dezînchinare le răspunde patriarhul Partenie, la 1641, printr-o confirmare. Iată, deci, nu mitropolitul muntean, ci patriarhul ecumenic. Aceasta pentru că, se dovedise, închinările se făcuseră prin fals, ceea ce a atras imediat sancţiunea domnului. Este şi un act de specială autoritate a domnului Matei Basarab care venise la domnie pe fondul unui curent antigrecesc, promovat de boierii ce începeau uşor să se constituie ca partidă naţională împotriva aceleia care îşi avusese oarecum începutul prin domnii de la începutul secolului, domni ce împărtăşeau sentimente greceşti.

     Această dezînchinare, aşa cum o numeşte istoria, este poate argumentul ce se poate aduce pentru faptul că închinările nu constituiau dări în proprietate, ci mai degrabă semănau cu nişte concesionări. Dar şi mai elocvent avea să fie cazul pe care-l receptăm din documentul ce privea închinarea Cotrocenilor lui Şerban Cantacuzino către întregul Munte Athos, la 1682. Aici este de luat în discuţie chiar documentul de închinare a mănăstirii ce de-abia se zidise. Aceasta pentru că ne furnizează informaţii ce ne pot ajuta în a demonstra cele spuse mai sus.

     Abia după ce a văzut-o înzestrată cu tot ce-i trebuia, domnul a închinat-o tuturor celor douăzeci de mănăstiri athonite printr-un hrisov care, aşa cum spuneam, este important şi interesant prin clauzele ce le conţine. Şerban Cantacuzino, ca niciun alt domn de până la el, a condiţionat închinarea mănăstirii sale, poate pentru că sesizase ilegalităţi în administrarea mănăstirilor închinate până atunci. În cazul de faţă, documentul suna ca un contract. În primul rând, trebuiau să se trimită egumeni cu frica lui Dumnezeu, smeriţi, înţelepţi, dar şi buni administratori: „egumenul acela care se va trimite… a fi om cu toată înţelepciunea şi pedepsit şi vrednic, care, văzându-se a fi vrednic, bun, chivernisitor, înţelept, adăugător întru toate ale mănăstirii, niminea să nu aibe voie a-l depărta pe dânsul…”. Iată cum condiţia ca egumenul ce se va trimite să fie un bun administrator este prima şi asta spune mult, întărind aserţiunea de mai sus, aceea a unei proaste administraţii. Mai departe, urma o a doua condiţie şi anume că din venitul mănăstirii se va trimite la Sfântul Munte Athos numai prisosul, grosul rămânând aici pentru folosul Cotrocenilor. În timpii neroditori avea să se trimită acolo mai puţin, în aşa măsură încât mănăstirea bucureşteană să nu sufere de lipsuri. În al treilea rând, nimic din cele cu care fusese înzestrată mănăstirea nu avea voie să fie dus la Athos, indiferent de condiţii. Domnul era foarte categoric aici. Dintre primele clauze mai funcţiona aceea ca la fiecare trei ani, egumenul să dea socoteală de veniturile ce le va încasa mănăstirea şi, în cazul în care se găsesc nereguli, să fie demis şi înlocuit, aşa cum cerea hrisovul. În sfârşit, domnul prevedea să se urmeze întocmai tipicul athonit, în cele liturgice, să se prăznuiască în mod special şi ziua mucenicilor Serghie şi Vach (7 octombrie) pentru că în acea zi fusese domnul izbăvit din mâinile urmăritorilor săi (este vorba de lupta pentru domnie, în contextul căreia Şerban Cantacuzino îşi luase angajamentul construirii mănăstirii, istoria fiind îndeajuns cunoscută). Rânduia, în cele din urmă, să fie pomenit el şi tot neamul lui, atât la mănăstire, cât şi la Sfântul Munte Athos, iar de i se va întâmpla sfârşitul să fie chiar îngropat aici. „Iar de vor face părinţii călugări împotriva acestora – continua el – de vor strica şi vor călca şi nu vor ţinea de legătura ce am făcut, dăm voe ctitorilor – rudenii, care vor fi mai aproape de sângele nostru, să scoată pe aceia…”. Adică, ce să strice sau să calce părinţii călugări? Evident, să se pună sub incidenţa clauzelor citate şi „să n-aibă voie a strica, nici a lua, nici a împuţina din câte am dat şi am închinat sfintei mănăstiri…” căci altfel „să aibă voie ctitorii a le cerca şi a le căuta şi cele greşite a le îndrepta…”. Specifica: nici măcar ctitorii să nu se atingă de ceva al mănăstirii, iar călugării să fie datori să adauge la cele ce sunt şi să întărească situaţia economică a mănăstirii¹⁶.

     Este evident că întocmirea acestor clauze care, practic, sunt numai de natură economică, viza clar fapte cu care mănăstirile închinate se mai confruntaseră până atunci. Domnitorul doar căuta să le pună în rânduială şi să asigure ctitoria sa ca nu cumva să ajungă în ruină. Dacă ele au fost sau nu respectate vom judeca mai încolo. Până atunci, vedem că la anul 1688 călugării athoniţi trimiteau domnului o scrisoare de mulţumire prin doi reprezentanţi: Natanail, proegumen al Lavrei şi Paisie, proegumen al Ivirului care cereau Principelui să li se încredinţeze lor avutul mănăstirii Cotroceni¹⁷. A mai urmat o scrisoare în care, în urma presupusului refuz al domnului de a-i numi administratori pe cei doi, călugării se declarau mulţumiţi şi de Partenie care egumenea deja de la 1682, iar mai înainte vieţuise la Ivir¹⁸.

     Pe parcurs mănăstirea n-a rămas numai cu daniile făcute atunci de domn, ci i s-au adăugat altele noi de către soţia voievodului, de către rudele sale sau alţi boieri munteni, i s-au adăugat metoace care au dus-o la o asemenea bunăstare, încât Chesarie Daponte, văzând-o, a numit-o „fala Munteniei”¹⁹.

     La 15 mai 1684 i-a fost închinat Cotroceniului schitul de la Vălenii de Munte de către ctitorii săi Hagi Stoian şi soţia sa²⁰. Schitul fusese şi el înzestrat cu mai multe case, 10 pogoane de vie la Ceptura, două moşii, ţigani, 100 bolovani de sare, animale şi 800 taleri. Se vede că şi ei învăţaseră de la domnitor să pună condiţii în asemenea situaţii, căci obligau pe egumenul Partenie să pună la cârma schitului călugări vrednici, să aibe grijă să-i sporească venitul, apoi, în caz de boală, călugării aveau obligaţia să se îngrijească de ctitori, să-i pomenească tot timpul şi la moartea lor să-i îngroape acolo²¹. În decursul veacurilor, schitul s-a îmbogăţit cu alte moşii, cu vii şi a primit scutiri de taxe²². Toate acestea se constituiau în venit pentru mănăstirea Cotroceni.

     La 28 octombrie 1689, Maria Doamna, soţia lui Şerban Cantacuzino, a închinat Cotrocenilor biserica zidită de ea în Bucureşti, după ce o înzestrase cu case, odoare, prăvălii şi alte venituri²³. Doamna Maria punea şi ea condiţii părintelui Partenie să numească aici ieromonahi greci ca să urmeze orânduiala ca la Cotroceni. Egumenul era dator a se ocupa şi de veniturile bisericii Doamnei, căci aşa s-a numit de atunci, cât despre locurile, casele sau moşiile ei, nimeni n-avea voie să se atingă de ele, adică să le înstrăineze. Prin acestea se urmărea sporirea venitului, ca să nu se întâmple „ca la celelalte monastiri„²⁴.

     Cu încă un schit avea să se mai înavuţească Cotroceniul şi implicit întreg Muntele Athos, prin închinarea la 26 februarie 1694 a schitului Micşani, zidit pe la 1672 de marele medelnicer Dumitraşcu Ştirbei, pe moşia sa din Dâmboviţa²⁵. Acest schit avea zece moşii, vii, mori, ţigani, foarte multe animale şi beneficiase de mile domneşti²⁶.

     Sfântul Munte Athos n-a fost lipsit de danii nici de moldoveni, mai ales în vremea lui Vasile Lupu. Este cunoscută închinarea mănăstirii sale de la Trei Ierarhi pe care el o făcuse la 1645, tot întregului Munte Athos, aşa cum avea să facă cu ctitoria sa Şerban Cantacuzino.

     Închinările includeau metocurile lor, cu tot ce aparţinea de ele: heleştee, păduri, câmpii, livezi, stupine, animale şi sălaşe de ţigani. La acestea se adăugau subsidii anuale substanţiale, moştenite de athoniţi de la cele mai vechi domnii.

     Aş mai reda cazul închinării mănăstirii Căpriana către Zografu, la anul 1698, de către Antioh Cantemir²⁷. Rostul înfăţişării acestui episod este de a mai desfiinţa un mit potrivit căruia mănăstirile, odată intrate pe mâna grecilor, prin închinare, se ruinau. Ceea ce voi spune acum infirmă aceste credinţe de până acum. Închinarea mănăstirii Căpriana către marea Lavră ştefaniană se făcea din cauza nevolniciei călugărilor moldoveni, care lăsaseră mănăstirea într-o stare atât de jalnică, încât domnul s-a văzut nevoit s-o închine, adică s-o dea pe mâna unora asupra cărora avea garanţia că o vor înavuţi.

     Documentul este relevant, pentru că din el aflăm detalii importante despre autorul sau ctitorul mănăstirii, despre închinarea Dobrovăţului, apoi despre motivul închinării acestor două mănăstiri şi câte ceva despre posesiunile sau averile Căprianei. Dar, să le luăm pe rând. Aflăm cum ctitorul mănăstirii, Ştefan Vodă cel Bătrân, a înnoit şi miluit sfântul locaş, a făcut o parte din zidul ruinat, chilii, trapeza, a dat veşminte şi vase şi a înzestrat-o cu moşii. Alături de toate acestea, apare precizarea că Ştefan era ctitorul mănăstirii Zografu din Sfântul Munte Athos, lucru recunoscut – iată – şi de urmaşii săi de mai târziu, ceea ce înseamnă că exista această conştiinţă a faptului că Zografu este „lavră moldovenească”. În plus, se spunea că tot el a întemeiat şi mănăstirea Dobrovăţului, închinată la Zografu de Vasile Lupu, din cauza „pustiirii locaşului (era vorba de Dobrovăţ), din pricina nechibzuirii şi lenevirii şi reaua orânduire a călugărilor valahi”. Cel puţin curios acest motiv care apărea şi în cazul de faţă, al închinării Căprianei: „Pentru aceea şi noi râvnit-am acestui răposat domn Vasile, cum a făcut cu locaşul Dobrovăţului, tot asemenea şi noi am făcut cu locaşul Căprianei„. Adică: „Deoarece a slăbit foarte şi a văduvit această sfântă mănăstire rămasă fără bucată de pământ şi fără tot ceea ce se cere pentru hrana locaşului acestuia din pricina nelucrării şi a proastei chibzuieli a leneşilor şi netrebnicilor lui Dumnezeu călugări (!) care trăiesc în el. Pentru aceasta, domnia noastră şi cu tot sfatul nostru sfătuitu-ne-am dacă se cuvine să lăsăm această sfântă mănăstire Căpriana sfintei, slăvitei şi împărăteştii mănăstiri numită Zografu din Sfântul Munte Athos… ca să fie ea credincios metoh sfântului locaş Zografu, unde este afierosită şi sfânta mănăstire Dobrovăţ… Să fie veşnic de acum închinată sfântului locaş Zografu cu toate darurile făcute de ctitori: cu satele, cu vecinii, adică cu megieşii cari sunt ai mănăstirii, cu viile, cu vecinii bisericeşti şi cei de casă, cu ţiganii, cu bălţile, moşiile, iazurile, adică bălţile cu peşte, cu stupinele şi cu toate moşiile, vitele şi orice fel de dobitoace şi cu orice fel de venit din câmp şi din pădure şi de pretutindenea, după cum spun privilegiile şi documentele de la răposaţii domni…”²⁸.

     Şi, ca să ne facem o idee despre imensitatea averilor Căprianei, dintre cele 18 mănăstiri de pe teritoriul Basarabiei, ea poseda de trei ori mai mult decât toate celelalte la un loc. Avea 23 de moşii, care se întindeau peste 50.000 ha, faţă de cele 15.000 ale celorlalte²⁹.

    Din această avere colosală, Zografu şi-a reînnoit, pe la anul 1716, sud-estul clădirilor³⁰, şi tot pe atunci egumenul Hrisocoleu zidea un turn lângă biserica Căprianei³¹.

– Va urma –

Referințe bio-bibliografice…

1 Prelegere susţinută la Simpozionul „Principatele române şi Locurile Sfinte de-a lungul secolelor” organizat la Bucureşti, între 15-18 octombrie 2006, de Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, Departamentul de teologie istorică.

2 „Eu voi înconjura cu ziduri şi cu turn de întărire mănăstirea şi voi înălţa biserică, trapeză, chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da animale ca prin aceasta să fie pomeniţi părinţii domniei mele şi eu… căci aşa se pomenesc în Sfântul Munte şi voievozii sârbi şi bulgari, ruşi şi iviri” – Paul Lemerle, Actes de Kutlumus, Paris, 1945.

3 Un altul, dar diferit ca încărcătură, ar putea fi considerat venirea lui Nicodim în Muntenia, tot de la Athos, cu scopul vădit de a da un impuls nou monahismului de pe la noi, poate în acelaşi timp cu derularea unui program mai amplu, iniţiat de patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376), el însuşi, să nu uităm, un athonit, fost egumen al Marii Lavre şi ucenic al Sfântului Grigore Palama. Programul avea în vedere conservarea elementului ortodox chiar la nordul Dunării, în faţa expansiunii catolice care găsise un bun prilej de ofensivă în contextul istoric al înaintării turcilor, tot mai spre nord. Aşa a fost posibilă apariţia mitropoliei Ungrovlahiei şi, repet, nu întâmplătoare este venirea lui Nicodim aici într-un atare context.

4 Gr. Nandriş, Documente slave din mănăstirile Sfântului Munte, Bucureşti 1937, p. 59; Documenta Romaniae Historica Ţara Românească, I, Bucureşti 1966, pp. 379-80; cf. Teodor M. Popescu, „Consideraţiuni istorice privind legăturile Bisericii române cu mănăstirile din Muntele Athos”, Mitropolia Banatului, 1963, nr. 3-4, p. 165.

5 A se vedea studiul meu „Sfântul Ştefan cel Mare, protector al Muntelui Athos”, conferinţă ţinută la Putna, 18-23 aprilie 2004, şi publicată în Ştefan cel Mare şi Sfânt, Atlet al credinţei creştine, Sf. Mănăstire Putna, 2004, pp. 157-178, şi în vol. Altfel despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ed. Anastasia, 2004, pp. 217-239.

6 Virgil Cândea, „Noi şi Bizanţul”, în vol. Lumea Bizanţului, Bucureşti, 1972, p. 15; Eugen Stănescu, „500 de ani de relaţii româno-bizantine”, ibidem, p. 168. Neagoe Basarab reuşise să impună în conştiinţa popoarelor sud-dunărene ideea că prinţii Valahiei sunt moştenitorii tradiţiei imperiale bizantine şi să cultive la aceste popoare speranţa că eliberarea va veni de la Nordul Dunării – Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Bucureşti, 1971, p. 96, 100; cf. D. Năstase, L`idée imperiale dans les pays roumains et le „crypto-empire chrétienne” sous la domination ottomane, Atena, 1981, pp. 227-228.

7 Gavriil Protul, Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Ţarigradului, ed. Tit Simedrea, Bucureşti, 1937, p. 30.

8 N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, ed. II, 1972, pp. 129-130 (există şi o ediţie în greacă, Atena, 1984, în traducerea lui Iannis Karas); Manole Neagoe, op. cit., p. 289; D. Năstase, op. cit., p. 208; A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în sec. XVI-XVIII, Bucureşti, 1983, p. 55.

9 Vatopedului i-a dat un caravansarai (depozit), cumpărat cu 65.000 aspri de la un turc din Tesalonic şi, în plus, i-a mai dat 300 galbeni pe an. La Dionisiu a clădit bolniţa şi aripa sudică şi a mărit trapeza. Pentru Zografu, Ruxandra a răscumpărat metoacele din Macedonia cu 52.000 aspri. Domnul a mai refăcut Dohiariul integral şi l-a zugrăvit prin purtarea de grijă a Mitropolitului Teofan II (1564-1572; 1578-1579; 1582-1588) care este îngropat acolo. După moartea domnului, văduva lui va oferi Dohiarului 165.000 aspri, adică 2.700 piese de aur! Au mai dat 35.000 aspri la Karakalu şi au ajutat şi Grigoriu.

10 Se ştie că Radu Mihnea era căsătorit cu o grecoaică (N. Iorga, Istoria statelor balcanice în Europa, Bucureşti, 1913, p. 61), iar Petru Şchiopul avea soţie din insula Rodos, pe Maria Amirali (D. Russo, Studii istorice greco-române, I, Bucureşti, 1939, p. 69). Cât despre pătrunderea influenţelor greceşti în ţările noastre, acestea s-au concretizat în crearea de şcoli greceşti. Prima s-a înfiinţat în Moldova, între 1561-1563, de către Iacob Heraclid Vasilicos, care râvnise la tronul ţării şi chiar înlăturase pe marele binefăcător al Ortodoxiei, Alexandru Lăpuşneanu. N-a funcţionat foarte mult timp, dar a constituit un preludiu pentru Academia Domnească de la Iaşi, datorată filogrecului Vasile Lupu. Era timpul disputei între influenţa slavă şi cea greacă, finalizat prin biruinţa grecismului. Despre toate acestea a se vedea D. B. Oikonomidis, Les écoles grecques en Roumanie jusqu`à 1821. L`hellénisme contemporain, seria II, an III, tom. II; Atena, 1949; idem, Ελλ?νο-ρουμανικα? σχ?σεις, pp. 62-69; C. Erbiceanu, „Priviri istorice şi literare asupra epocii fanariote”, AAR, seria II; tom XXIV, Bucureşti, 1901; idem, „Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii de la Academiile din Iaşi şi Bucureşti în epoca aşa-zis fanariotă”, AARMSI, seria II, tom XXVII, Bucureşti, 1905; Ariadna Camariano-Cioran, Les Académies Princières de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Tesalonic, 1974.

11 Mănăstirea „Radu Vodă” a fost închinată la 1613. Radu Mihnea fusese trimis de tatăl său la Ivir şi a rămas acolo în grija călugărilor, care l-au şi educat. Tot ei l-au trimis apoi la învăţătură la Veneţia, de unde întorcându-se a ocupat tronul Ţării Româneşti. Se cunoscuse acolo cu Chiril Lucaris, pe care îl va şi aduce între 1613-15 în Ţara Românească ca predicator al curţii domneşti (Al. Xenopol, Istoria românilor, VI, Bucureşti, 1928; idem, Roumains et grecs au cours des siècles, Bucureşti, 1921, p. 31).

12 Informaţia nu apare decât în Giurescu, op. cit., p. 313, dar din păcate este greu verificabilă, pentru că nu am găsit nicio altă ştire în acest sens.

13 Bizanţ după Bizanţ, p. 134. Influenţa domnilor în lumea ortodoxă avea să crească şi prin căsătoria fiicei doamnei Chiajna şi a lui Mircea Ciobanul cu sultanul Murad III, aşa cum fusese aceea a sârboaicei Mara cu Murad II.

14 De fapt, această mănăstire fusese închinată la 1591, după ce patriarhul Ieremia II o sfinţise ca stavropighie, în urma unui sinod ce întrunea ierarhii ţării – Al. Elian, „Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte Biserici”, în BOR, nr. 7-10, 1959, pp. 914-915.

15 Vezi Hrisovul lui Matei Voievod Basarab pentru desrobirea Sfintei mănăstiri închinate din anul de la facerea lumii 7149, iar de la Hristos 1641, dat în scaunul Târgoviştei, Bucureşti, 1889.

16 Hurmuzaki, XVI, 1, pp. 248-255, doc. CCCXXII.

17 Ibidem, p. 263, doc. CCCXXXI; Iorga, Documentele privitoare la familia Cantacuzino, Bucureşti, 1902, pp. 113-5; idem, „Muntele Athos în legătură cu ţările noastre”, AARMSI, 36, 1913-1914, p. 509; G. M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupeştilor (Sf. Elefterie) şi Grozăveştilor, Bucureşti, 1902, p. 72. Iată o parte din textul scrisorii: „Prea strălucite, prea înălţate, prea cucernice, prea înţelepte şi prea creştine Doamne şi stăpânitor a toată Ungrovlahia, Io Şerban Voevod, prea milostive şi prea îndurătorule binefăcător al neamului bine credincioşilor, a cărui cucernicie este o moştenire de la strămoşii prea nobili şi prea cinstiţi, şi care eşti prea seninul sprijinitor al robilor tăi celor jos iscăliţi, ne închinăm cu umilinţă la a ta mărită şi vrednică de a fi pizmuită strălucire, sărutându-ţi poalele veşmintelor tale, noi cu toţii, smeriţii robi şi binecuvântătorii tăi: egumeni, proegumeni şi stareţi ai tuturor sfintelor şi venerabilelor mănăstiri ale acestui Sfânt Munte Athos, precum şi bătrânii marelui Sobor, chemând Pronia de sus şi bunătatea cerească a întări pe Prea Strălucirea Ta la al tău prea înalt şi prea cinstit Scaun, a-ţi dărui zile îndelungate, bucurie neîncetată şi veselie din ce în ce mai mare, a-ţi păstra mărirea nebiruită, statornică şi veselă, punând supt picioarele tale pe tot vrăjmaşul şi protivnicul, spre întărirea neamului drept credincioşilor şi spre sufleteasca plăcere şi statornică odihnă a acestor umili robi ai tăi. De datoria noastră este, prea senine şi prea cucernice stăpâne, a-ţi mulţumi cu grăbire şi a te slăvi pentru marile binefaceri ale slăvitei Tale Înălţimi, care şi în faţă şi în taină se răspândesc cu bogăţie şi îmbelşugare asupra celor săraci şi nevoiaşi şi în deosebi în sânul acestor nenorocite şi venerabile mănăstiri ale Sfântului Munte, cărora nici în vechime nu le-au lipsit ajutorul şi binefacerile străluciţilor şi vestiţilor tăi strămoşi. Însă pe toţi aceştia, fie vechi, fie noi, care sunt de-a pururea pomeniţi ctitori şi după Dumnezeu binefăcătorii mănăstirilor noastre, i-ai întrecut, aşa-zicând, ca un mărgăritar foarte de preţ, respectând în cel mai mare grad pe mărgăritarul nepreţuit Domnul nostru Iisus Hristos şi pe Împărăteasa lumii, care a născut şi neîntrerupt mijloceşte către Domnul şi poate săvârşi toate cele ce voieşte, ca Născătoare a Atotputernicului. Şi, fiindcă ai chemat mijlocirile şi ajutorul şi paza aceleia, ca un prea cucernic şi prea creştin Domn, acea Prea curată te-a apărat, păzind şi întărind strălucita şi cucernica Ta Înălţime. Deci, spre recunoştinţa dumnezeieştilor sale danii şi binefaceri, ca un râvnitor călduros, cu învoirea dumnezeieştii sale puteri la planul cel bun ce l-ai făcut de a sluji un lucru dumnezeiesc şi priicios, şi cu conlucrarea puterii dumnezeieşti ţi-ai împlinit dorinţa, săvârşind lucrul acela şi mai bine; şi cugetând cu cea mai mare înţelepciune, l-ai închinat, după cuviinţă, cu ajutorul acelei atotputernice Împărătese, care în adevăr este apărătoarea şi îngrijitoarea sfintelor şi venerabilelor sale mănăstiri din acest Munte, pe care le ocroteşte şi şi-a făcut din el o grădină, unde acei ce voiesc a trăi după căinţă scot apele mântuirii. Deci, recunoscând marele ajutor şi binefacerea ei, am slăvit prea sfântul său nume; şi fiindcă din dragostea ei a plăcut şi Prea Strălucirii Tale a săvârşi mila cea mare spre sufletească mântuire, întărind lucru tău în toată întinderea ei, împreună cu acei doi ai noştri…”.

18 G. M. Ionescu, Istoria mănăstirii Cotroceni, pp. 72-73.

19 Hurmuzaki, XIII, p. 255.

20 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVI/1 şi 3. S-a spus că schitul de la Văleni ar fi fost închinat la Ivir, deşi nu există un act în sensul acesta, însă problema aceasta am lămurit-o cu alt prilej, în capitolul referitor la mănăstirea Ivirului (nota 51).

21 ASB, Condica Schitului Văleni, f. 6 – 7.

22 Ibidem, f. 4-4^v.

23 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LXXIV/1.

24 G. M. Ionescu, op. cit, p. 88.

25 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVII/44; N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România.I. Ţara Românească, Craiova, 1970, vol. II, p. 484; G. M. Ionescu, op. cit, p. 93, susţine că schitul ar fi fost închinat în vremea lui Şerban Cantacuzino potrivit ASB, Condica Cotrocenilor. Schitul Pârlita, f. 3-3 (schitul se numea şi Pârlita, datorită unui incendiu prin care trecuse).

26 G. M. Ionescu, op. cit, p. 93.

27 Hurmuzaki, XIV, 1, p. 319, nr. 384; Manouil Ghedeon, `O`Aθως: ανaμν?σεις, ?γγραφα, σημει?σεις (Athosul: amintiri, documente, însemnări), Constantinopol, 1885, p. 185; N. Iorga, Muntele Athos, p. 50; idem, „Daniile româneşti la Muntele Athos”, în RI, 19, 1933, p. 21; Melchisedec Ştefănescu, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869, p. 157; Ştefan Berechet, „Mănăstirea Căpriana”, Comisiunea Monumentelor istorice, Secţia Basarabia, II, 1928, Chişinău, pp. 103-108 (actul în slavonă şi traducere românească).

28 Mănăstirea a mai fost ajutată pe rând de Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, care îi dăruise, la 1559, satele Lozova, Pârjolteni, Oneşti, Sadova, Bălăceni, Luceani, Vorniceani, Dumeni, Glăvăşani, Bisericani, Părcanii de Jos şi trei fălci de vie la Cotnari, cu iazul şi moara de acolo, a urmat Alexandru VI Coconul care dăruia satul Popăuţi din Orhei la 1630 şi, în fine, Eustratie Dabija care îi confirmase la 1662 câteva posesiuni ce apăreau şi-n actul anterior – Şt. Berechet, op. cit., pp. 90-91, 100-103.

29 Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 221; Cojocaru, „Biserica Moldovei, sprijinitoare a Orientului ortodox, II, sec. XVII-XVIII”, MMS, 3, 1987, p. 55; Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, Bucureşti, 1994, p. 266; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1991, p. 244.

30 Kosma Vlahul, Η Χερσ?νησος του Αγ?ου Ορους του Αθωνος και α? εν αυτ? μονα? και οι μοναχο? π?λαι και τε ν?ν, Β?λος, 1903, p. 244.

31 Nicolae Iorga, „Descriere de călătorii”, în Fântâna Darurilor, 1907, p. 280; cf. Bodogae, Ajutoarele, p. 221.

32 Problema este dezbătută pe larg în excepţionalul studiu al profesorului Al. Elian, „Moldova şi Bizanţul în sec. al XV-lea”, vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964, pp. 391-402.

33 Actul în greceşte se păstrează într-o copie în Biblioteca Academiei Române sub cota Doc. 189/CCCCIV şi a rămas necunoscut editorilor arhivei acestei mănăstiri, Louis Petit şi W. Regel, „Actes d`Esphigmenou”, Actes de l`Athos, 3, Amsterdam, 1964, pp. 100-108, nr. XLIII (în legătură cu mănăstirea Floreşti) – vezi Elian, Biserica Moldovei, p. 394. A se vedea în acest sens şi o scrisoare a lui Teodorit către un prieten din Constantinopol, în care-i vorbea de această problemă a devenirii Esfigmenului mănăstire moldoveană – G. Pahomie Esfigmenitul, la Mamalakis,Το `Aγιον `Oρος δι? μ?σου τω

– Va urma –

Autor: Stelian Gomboș – teolog, jurist și publicist

Citește și: STELIAN GOMBOȘ – Câteva aspecte cu privire la legăturile dintre țara noastră și Sfântul Munte Athos… (II)