Câteva aspecte cu privire la legăturile dintre țara noastră și Sfântul Munte Athos… (II)
N-aş trece cu vederea aici epoca lui Neagoe Basarab (1512-1521), care deşi este şi ea destul de cunoscută din punct de vedere istoric, nu oboseşte memoria. Este din nou unul dintre momentele din istoria acestor legături care spune foarte mult despre vădita dorinţă a domnilor noştri de a li se da cinstea ce se da odinioară bazileilor bizantini. Iată deci dorinţa lor de legitimare. De aceea, îl vedem pe Neagoe Basarab, domn de perfectă inspiraţie bizantină, chemând la sfinţirea Catedralei din capitala voievodală de la Curtea de Argeş (15 august 1517) pe toţi reprezentanţii lumii ortodoxe sau ai oikoumenei aşa cum era ea înţeleasă bine atunci. Participa Patriarhul ecumenic Teolipt, dar şi reprezentanţii Patriarhiilor Apostolice, cât şi ai Locurilor Sfinte din Orient. Prezenţa Patriarhului Teolipt la acest eveniment voia parcă să demonstreze că ceea ce nu era posibil pe fostul teritoriu bizantin, era posibil acum la nordul Dunării. Aşa se năştea acel „Bizanţ după Bizanţ”, continuare a ceea ce fusese el odinioară, dar într-o formă mai modernă acum6.
Evident, Sfântul Munte Athos era prezent prin egumenii tuturor marilor mănăstiri de acolo. În acelaşi context, domnul dăduse la Dionisiu o raclă din argint masiv pentru moaştele unui mare personaj sfânt ce petrecuse pe pământ românesc ca Mitropolit. Nu este greu de bănuit că este vorba despre Nifon al II (1503-1505), fost Patriarh al Ţarigradului în două rânduri, după ce-şi avusese avântul tot din Athos, de la chiar mănăstirea pe care acum o ajuta din prea plin Neagoe. Se cunosc, din istoria Ţării, condiţiile vitrege în care a plecat de la noi marele ierarh. Gestul suprem al retragerii sale din scaun se datora unor vicii ale casei domnitoare cu care mitropolitul nu a putut fi de acord. Pe pământul nostru s-a reîntors numai după ce murise, de data aceasta într-un gest suprem de împăcare cu domnul Radu cel Mare (1495-1508), care îl supărase într-atâta. Moaştele sale au fost aduse la noi de Neagoe Basarab. Şi nu numai atât. Lumea românească avea să asiste la prima canonizare făcută pe pământ românesc, ceea ce, evident, conferea nu numai legitimare politică pentru domn, ci şi legitimare a autorităţii Bisericii româneşti. Este unul dintre primele acte care poate fi interpretat ca o manifestare de autocefalie.
Neagoe Basarab a ajutat nu numai mănăstirea Dionisiu, ci va îndrepta ajutoare îmbelşugate către mai toate mănăstirile athonite. Prin el, concepţia „Bizanţ după Bizanţ” venea să întregească înţelesul pe care îl căpătăm din expresia biografului lui Nifon, Gavriil Protul, care îl desemna pe Neagoe drept „ctitor mare a toată Sfetagora”7.
Neagoe Basarab este considerat exemplul cel mai elocvent pentru obiceiurile sale imperiale; este voievodul a cărui operă sistematică de susţinere a Ortodoxiei balcanice şi a Orientului Apropiat a fost de o mare amploare şi de o rezonanţă nemaiatinsă până la el8. Şi nici după el nu s-au mai găsit uşor domni valahi care să fie atât de interesaţi de Athos.
Abia după vreo 60 de ani, călugării greci se vor adresa lui Mihnea II Turcitul (1577-83; 1585-91), care a sfârşit prin a-şi abandona credinţa în favoarea Islamului, ca să-şi salveze viaţa.
Doar din Moldova vom mai găsi domni care să ţină la statutul ce-l avusese Neagoe în Ţara Românească, deşi niciunul din ei, până la Vasile Lupu, n-a mai făcut-o cu aceeaşi intensitate. Au fost totuşi Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. Petru Rareş (1527-38; 1541-46) va ridica schitul Morfonu şi va face reparaţii la Karakalu, iar Alexandru Lăpuşneanu (1522-61; 1564-68) şi soţia sa Ruxandra, vor ajuta Athosul într-o vreme în care se afla la mare ananghie9.
Ultimele decenii ale veacului amintit s-au remarcat printr-o creştere neobişnuită a elementului grecesc şi deci a influenţei greceşti în viaţa publică românească sub toate aspectele ei. Când familii domneşti, cum este aceea a lui Alexandru II (1568-1577) sau a fratelui său, Petru Şchiopul, domn în Moldova (1574-1579; 1582-1591), sunt aproape cu totul grecizate, este firesc ca descendenţii lor, cum sunt Mihnea Turcitul sau Radu Mihnea10, fiul său şi respectiv nepotul lui Alexandru II, amândoi voievozi ai Ţării Româneşti, să încurajeze elementele greceşti, nu numai dinlăuntrul ţării, ci şi din afara ei, în fruntea cărora stăteau marii ierarhi ai Bisericilor orientale.
Toţi aceşti domni s-au vrut continuatori ai tradiţiei bizantine şi, ca urmare, au ajutat şi ei mai multe mănăstiri de la Sfântul Munte Athos, nu fără a se dovedi mai întâi mari ctitori în Ţările Române. Aşa era cazul lui Alexandru II, ce ridicase „în josul Bucureştiului” mănăstirea „Sfânta Troiţă”, care ulterior va fi reparată de Radu Mihnea, căpătând de altfel numele celui de-al doilea ctitor – „Radu Vodă” – şi va fi închinată de acesta la Ivir, în amintirea anilor pe care-i petrecuse acolo11. Dar mai întâi, Mihnea II Turcitul refăcuse mănăstirea de la Podul Colentinei – Plumbuita – şi o închină, în 1585, la Xiropotamu, iar din Moldova, Dionisiu primea Mănăstirea Hlincea, de la Petru Şchiopul12. Daniile au fost, bineînţeles, mult mai bogate, pentru că ei au confirmat sumele care obişnuiau a fi date anual, plus moşii şi alte acareturi.
Toţi aceşti domni care au petrecut ani buni la Constantinopol sau în alte locuri ale fostului Imperiu Bizantin, inclusiv Petru Cercel (1583-85), pentru care s-a reeditat ceremonialul de ungere a împăraţilor, toţi aceşti domni, adevăraţi monarhi cu atitudini imperiale, care se formaseră în locurile prin care trecuseră, dar mai cu seamă la Bizanţ, care se căsătoriseră cu grecoaice sau levantine, care vorbeau deci greceşte în familie, aduceau cu ei în ţara lor de baştină – spune Nicolae Iorga – pe lângă obiceiurile luate, fireşte, de la turci, tradiţii negreceşti din punct de vedere naţional sau popular, ci bizantine, imperiale13.
Nu erau acestea primele închinări, căci prima oară se închinase o mănăstire către Athos de către fraţii Craioveşti, pe la 1500. Este vorba de Robaia-Zdrelea din Oltenia, închinată la acea dată Xenofontului.
– Va urma –
Referințe bio-bibliografice…
1 Prelegere susţinută la Simpozionul „Principatele române şi Locurile Sfinte de-a lungul secolelor” organizat la Bucureşti, între 15-18 octombrie 2006, de Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, Departamentul de teologie istorică.
2 „Eu voi înconjura cu ziduri şi cu turn de întărire mănăstirea şi voi înălţa biserică, trapeză, chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da animale ca prin aceasta să fie pomeniţi părinţii domniei mele şi eu… căci aşa se pomenesc în Sfântul Munte şi voievozii sârbi şi bulgari, ruşi şi iviri” – Paul Lemerle, Actes de Kutlumus, Paris, 1945.
3 Un altul, dar diferit ca încărcătură, ar putea fi considerat venirea lui Nicodim în Muntenia, tot de la Athos, cu scopul vădit de a da un impuls nou monahismului de pe la noi, poate în acelaşi timp cu derularea unui program mai amplu, iniţiat de patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376), el însuşi, să nu uităm, un athonit, fost egumen al Marii Lavre şi ucenic al Sfântului Grigore Palama. Programul avea în vedere conservarea elementului ortodox chiar la nordul Dunării, în faţa expansiunii catolice care găsise un bun prilej de ofensivă în contextul istoric al înaintării turcilor, tot mai spre nord. Aşa a fost posibilă apariţia mitropoliei Ungrovlahiei şi, repet, nu întâmplătoare este venirea lui Nicodim aici într-un atare context.
4 Gr. Nandriş, Documente slave din mănăstirile Sfântului Munte, Bucureşti 1937, p. 59; Documenta Romaniae Historica Ţara Românească, I, Bucureşti 1966, pp. 379-80; cf. Teodor M. Popescu, „Consideraţiuni istorice privind legăturile Bisericii române cu mănăstirile din Muntele Athos”, Mitropolia Banatului, 1963, nr. 3-4, p. 165.
5 A se vedea studiul meu „Sfântul Ştefan cel Mare, protector al Muntelui Athos”, conferinţă ţinută la Putna, 18-23 aprilie 2004, şi publicată în Ştefan cel Mare şi Sfânt, Atlet al credinţei creştine, Sf. Mănăstire Putna, 2004, pp. 157-178, şi în vol. Altfel despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ed. Anastasia, 2004, pp. 217-239.
6 Virgil Cândea, „Noi şi Bizanţul”, în vol. Lumea Bizanţului, Bucureşti, 1972, p. 15; Eugen Stănescu, „500 de ani de relaţii româno-bizantine”, ibidem, p. 168. Neagoe Basarab reuşise să impună în conştiinţa popoarelor sud-dunărene ideea că prinţii Valahiei sunt moştenitorii tradiţiei imperiale bizantine şi să cultive la aceste popoare speranţa că eliberarea va veni de la Nordul Dunării – Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Bucureşti, 1971, p. 96, 100; cf. D. Năstase, L`idée imperiale dans les pays roumains et le „crypto-empire chrétienne” sous la domination ottomane, Atena, 1981, pp. 227-228.
7 Gavriil Protul, Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Ţarigradului, ed. Tit Simedrea, Bucureşti, 1937, p. 30.
8 N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, ed. II, 1972, pp. 129-130 (există şi o ediţie în greacă, Atena, 1984, în traducerea lui Iannis Karas); Manole Neagoe, op. cit., p. 289; D. Năstase, op. cit., p. 208; A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în sec. XVI-XVIII, Bucureşti, 1983, p. 55.
9 Vatopedului i-a dat un caravansarai (depozit), cumpărat cu 65.000 aspri de la un turc din Tesalonic şi, în plus, i-a mai dat 300 galbeni pe an. La Dionisiu a clădit bolniţa şi aripa sudică şi a mărit trapeza. Pentru Zografu, Ruxandra a răscumpărat metoacele din Macedonia cu 52.000 aspri. Domnul a mai refăcut Dohiariul integral şi l-a zugrăvit prin purtarea de grijă a Mitropolitului Teofan II (1564-1572; 1578-1579; 1582-1588) care este îngropat acolo. După moartea domnului, văduva lui va oferi Dohiarului 165.000 aspri, adică 2.700 piese de aur! Au mai dat 35.000 aspri la Karakalu şi au ajutat şi Grigoriu.
10 Se ştie că Radu Mihnea era căsătorit cu o grecoaică (N. Iorga, Istoria statelor balcanice în Europa, Bucureşti, 1913, p. 61), iar Petru Şchiopul avea soţie din insula Rodos, pe Maria Amirali (D. Russo, Studii istorice greco-române, I, Bucureşti, 1939, p. 69). Cât despre pătrunderea influenţelor greceşti în ţările noastre, acestea s-au concretizat în crearea de şcoli greceşti. Prima s-a înfiinţat în Moldova, între 1561-1563, de către Iacob Heraclid Vasilicos, care râvnise la tronul ţării şi chiar înlăturase pe marele binefăcător al Ortodoxiei, Alexandru Lăpuşneanu. N-a funcţionat foarte mult timp, dar a constituit un preludiu pentru Academia Domnească de la Iaşi, datorată filogrecului Vasile Lupu. Era timpul disputei între influenţa slavă şi cea greacă, finalizat prin biruinţa grecismului. Despre toate acestea a se vedea D. B. Oikonomidis, Les écoles grecques en Roumanie jusqu`à 1821. L`hellénisme contemporain, seria II, an III, tom. II; Atena, 1949; idem, Ελλ?νο-ρουμανικα? σχ?σεις, pp. 62-69; C. Erbiceanu, „Priviri istorice şi literare asupra epocii fanariote”, AAR, seria II; tom XXIV, Bucureşti, 1901; idem, „Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii de la Academiile din Iaşi şi Bucureşti în epoca aşa-zis fanariotă”, AARMSI, seria II, tom XXVII, Bucureşti, 1905; Ariadna Camariano-Cioran, Les Académies Princières de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Tesalonic, 1974.
11 Mănăstirea „Radu Vodă” a fost închinată la 1613. Radu Mihnea fusese trimis de tatăl său la Ivir şi a rămas acolo în grija călugărilor, care l-au şi educat. Tot ei l-au trimis apoi la învăţătură la Veneţia, de unde întorcându-se a ocupat tronul Ţării Româneşti. Se cunoscuse acolo cu Chiril Lucaris, pe care îl va şi aduce între 1613-15 în Ţara Românească ca predicator al curţii domneşti (Al. Xenopol, Istoria românilor, VI, Bucureşti, 1928; idem, Roumains et grecs au cours des siècles, Bucureşti, 1921, p. 31).
12 Informaţia nu apare decât în Giurescu, op. cit., p. 313, dar din păcate este greu verificabilă, pentru că nu am găsit nicio altă ştire în acest sens.
13 Bizanţ după Bizanţ, p. 134. Influenţa domnilor în lumea ortodoxă avea să crească şi prin căsătoria fiicei doamnei Chiajna şi a lui Mircea Ciobanul cu sultanul Murad III, aşa cum fusese aceea a sârboaicei Mara cu Murad II.
14 De fapt, această mănăstire fusese închinată la 1591, după ce patriarhul Ieremia II o sfinţise ca stavropighie, în urma unui sinod ce întrunea ierarhii ţării – Al. Elian, „Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte Biserici”, în BOR, nr. 7-10, 1959, pp. 914-915.
15 Vezi Hrisovul lui Matei Voievod Basarab pentru desrobirea Sfintei mănăstiri închinate din anul de la facerea lumii 7149, iar de la Hristos 1641, dat în scaunul Târgoviştei, Bucureşti, 1889.
16 Hurmuzaki, XVI, 1, pp. 248-255, doc. CCCXXII.
17 Ibidem, p. 263, doc. CCCXXXI; Iorga, Documentele privitoare la familia Cantacuzino, Bucureşti, 1902, pp. 113-5; idem, „Muntele Athos în legătură cu ţările noastre”, AARMSI, 36, 1913-1914, p. 509; G. M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupeştilor (Sf. Elefterie) şi Grozăveştilor, Bucureşti, 1902, p. 72. Iată o parte din textul scrisorii: „Prea strălucite, prea înălţate, prea cucernice, prea înţelepte şi prea creştine Doamne şi stăpânitor a toată Ungrovlahia, Io Şerban Voevod, prea milostive şi prea îndurătorule binefăcător al neamului bine credincioşilor, a cărui cucernicie este o moştenire de la strămoşii prea nobili şi prea cinstiţi, şi care eşti prea seninul sprijinitor al robilor tăi celor jos iscăliţi, ne închinăm cu umilinţă la a ta mărită şi vrednică de a fi pizmuită strălucire, sărutându-ţi poalele veşmintelor tale, noi cu toţii, smeriţii robi şi binecuvântătorii tăi: egumeni, proegumeni şi stareţi ai tuturor sfintelor şi venerabilelor mănăstiri ale acestui Sfânt Munte Athos, precum şi bătrânii marelui Sobor, chemând Pronia de sus şi bunătatea cerească a întări pe Prea Strălucirea Ta la al tău prea înalt şi prea cinstit Scaun, a-ţi dărui zile îndelungate, bucurie neîncetată şi veselie din ce în ce mai mare, a-ţi păstra mărirea nebiruită, statornică şi veselă, punând supt picioarele tale pe tot vrăjmaşul şi protivnicul, spre întărirea neamului drept credincioşilor şi spre sufleteasca plăcere şi statornică odihnă a acestor umili robi ai tăi. De datoria noastră este, prea senine şi prea cucernice stăpâne, a-ţi mulţumi cu grăbire şi a te slăvi pentru marile binefaceri ale slăvitei Tale Înălţimi, care şi în faţă şi în taină se răspândesc cu bogăţie şi îmbelşugare asupra celor săraci şi nevoiaşi şi în deosebi în sânul acestor nenorocite şi venerabile mănăstiri ale Sfântului Munte, cărora nici în vechime nu le-au lipsit ajutorul şi binefacerile străluciţilor şi vestiţilor tăi strămoşi. Însă pe toţi aceştia, fie vechi, fie noi, care sunt de-a pururea pomeniţi ctitori şi după Dumnezeu binefăcătorii mănăstirilor noastre, i-ai întrecut, aşa-zicând, ca un mărgăritar foarte de preţ, respectând în cel mai mare grad pe mărgăritarul nepreţuit Domnul nostru Iisus Hristos şi pe Împărăteasa lumii, care a născut şi neîntrerupt mijloceşte către Domnul şi poate săvârşi toate cele ce voieşte, ca Născătoare a Atotputernicului. Şi, fiindcă ai chemat mijlocirile şi ajutorul şi paza aceleia, ca un prea cucernic şi prea creştin Domn, acea Prea curată te-a apărat, păzind şi întărind strălucita şi cucernica Ta Înălţime. Deci, spre recunoştinţa dumnezeieştilor sale danii şi binefaceri, ca un râvnitor călduros, cu învoirea dumnezeieştii sale puteri la planul cel bun ce l-ai făcut de a sluji un lucru dumnezeiesc şi priicios, şi cu conlucrarea puterii dumnezeieşti ţi-ai împlinit dorinţa, săvârşind lucrul acela şi mai bine; şi cugetând cu cea mai mare înţelepciune, l-ai închinat, după cuviinţă, cu ajutorul acelei atotputernice Împărătese, care în adevăr este apărătoarea şi îngrijitoarea sfintelor şi venerabilelor sale mănăstiri din acest Munte, pe care le ocroteşte şi şi-a făcut din el o grădină, unde acei ce voiesc a trăi după căinţă scot apele mântuirii. Deci, recunoscând marele ajutor şi binefacerea ei, am slăvit prea sfântul său nume; şi fiindcă din dragostea ei a plăcut şi Prea Strălucirii Tale a săvârşi mila cea mare spre sufletească mântuire, întărind lucru tău în toată întinderea ei, împreună cu acei doi ai noştri…”.
18 G. M. Ionescu, Istoria mănăstirii Cotroceni, pp. 72-73.
19 Hurmuzaki, XIII, p. 255.
20 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVI/1 şi 3. S-a spus că schitul de la Văleni ar fi fost închinat la Ivir, deşi nu există un act în sensul acesta, însă problema aceasta am lămurit-o cu alt prilej, în capitolul referitor la mănăstirea Ivirului (nota 51).
21 ASB, Condica Schitului Văleni, f. 6 – 7.
22 Ibidem, f. 4-4v.
23 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LXXIV/1.
24 G. M. Ionescu, op. cit, p. 88.
25 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVII/44; N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România.I. Ţara Românească, Craiova, 1970, vol. II, p. 484; G. M. Ionescu, op. cit, p. 93, susţine că schitul ar fi fost închinat în vremea lui Şerban Cantacuzino potrivit ASB, Condica Cotrocenilor. Schitul Pârlita, f. 3-3 (schitul se numea şi Pârlita, datorită unui incendiu prin care trecuse).
26 G. M. Ionescu, op. cit, p. 93.
27 Hurmuzaki, XIV, 1, p. 319, nr. 384; Manouil Ghedeon, `O`Aθως: ανaμν?σεις, ?γγραφα, σημει?σεις (Athosul: amintiri, documente, însemnări), Constantinopol, 1885, p. 185; N. Iorga, Muntele Athos, p. 50; idem, „Daniile româneşti la Muntele Athos”, în RI, 19, 1933, p. 21; Melchisedec Ştefănescu, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869, p. 157; Ştefan Berechet, „Mănăstirea Căpriana”, Comisiunea Monumentelor istorice, Secţia Basarabia, II, 1928, Chişinău, pp. 103-108 (actul în slavonă şi traducere românească).
28 Mănăstirea a mai fost ajutată pe rând de Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, care îi dăruise, la 1559, satele Lozova, Pârjolteni, Oneşti, Sadova, Bălăceni, Luceani, Vorniceani, Dumeni, Glăvăşani, Bisericani, Părcanii de Jos şi trei fălci de vie la Cotnari, cu iazul şi moara de acolo, a urmat Alexandru VI Coconul care dăruia satul Popăuţi din Orhei la 1630 şi, în fine, Eustratie Dabija care îi confirmase la 1662 câteva posesiuni ce apăreau şi-n actul anterior – Şt. Berechet, op. cit., pp. 90-91, 100-103.
29 Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 221; Cojocaru, „Biserica Moldovei, sprijinitoare a Orientului ortodox, II, sec. XVII-XVIII”, MMS, 3, 1987, p. 55; Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, Bucureşti, 1994, p. 266; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1991, p. 244.
30 Kosma Vlahul, Η Χερσ?νησος του Αγ?ου Ορους του Αθωνος και α? εν αυτ? μονα? και οι μοναχο? π?λαι και τε ν?ν, Β?λος, 1903, p. 244.
31 Nicolae Iorga, „Descriere de călătorii”, în Fântâna Darurilor, 1907, p. 280; cf. Bodogae, Ajutoarele, p. 221.
32 Problema este dezbătută pe larg în excepţionalul studiu al profesorului Al. Elian, „Moldova şi Bizanţul în sec. al XV-lea”, vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964, pp. 391-402.
33 Actul în greceşte se păstrează într-o copie în Biblioteca Academiei Române sub cota Doc. 189/CCCCIV şi a rămas necunoscut editorilor arhivei acestei mănăstiri, Louis Petit şi W. Regel, „Actes d`Esphigmenou”, Actes de l`Athos, 3, Amsterdam, 1964, pp. 100-108, nr. XLIII (în legătură cu mănăstirea Floreşti) – vezi Elian, Biserica Moldovei, p. 394. A se vedea în acest sens şi o scrisoare a lui Teodorit către un prieten din Constantinopol, în care-i vorbea de această problemă a devenirii Esfigmenului mănăstire moldoveană – G. Pahomie Esfigmenitul, la Mamalakis,Το `Aγιον `Oρος δι? μ?σου τω
– Va urma –
Autor: Stelian Gomboș – teolog, jurist și publicist
- STELIAN GOMBOȘ – Stephan Ludwig Roth (1796 – 1849), un prieten al românilor transilvăneni - 3 martie 2026
- STELIAN GOMBOȘ – Prostituția – vechime istorică, degradare morală și rătăcire a conștiinței în lumea contemporană… - 25 februarie 2026
- STELIAN GOMBOȘ – Șansa… - 23 februarie 2026
