Câteva aspecte cu privire la legăturile dintre țara noastră și Sfântul Munte Athos… (I)
În loc de Prolog…
Problema sau chestiunea ce priveşte relaţiile româno-athonite nu este nouă, dar nu este nici epuizată. S-a consumat multă energie istorico-literară spre a analiza diversele aspecte ce compun această temă. S-a elaborat o teză extrem de interesantă cu privire la aspectul general al acestor relaţii, în anul 1986, de către învăţatul Petre Năsturel, intitulată întocmai Le Mont Athos et les Roumains, ce pare a fi cea mai bună contribuţie în domeniu, alături de o alta, tot atât de emblematică, evident binecunoscuta lucrare a Profesorului Teodor Bodogae, Ajutoarele Româneşti la Sf. Munte Athos, din anul 1941.
De atunci, până acum, studiile asupra acestei teme au căpătat amploare, cel puţin prin studierea la faţa locului a volumului mare de documente întreprinsă de domnul Florin Marinescu de la Atena. Din cele aproximativ 40.000 de documente româneşti, cercetătorul sus amintit a reuşit să publice un volum însemnat, reprezentând documentele româneşti ale câtorva mănăstiri importante din Sfântul Munte Athos.
Nu ne propunem aici să reluăm teme deja dezbătute, ci mai ales să evidenţiem câteva dintre aspectele mai puţin cunoscute ce decurg din analiza acestor relaţii. Cei care deja s-au informat asupra acestor probleme sau chestiuni generale s-ar putea să le cunoască. Vom reveni însă asupra câtorva aspecte pe care personal le consider puţin dezbătute în literatura de specialitate, şi anume chestiunea închinărilor şi justificarea lor, numărul mănăstirilor închinate care depăşeşte cu mult ceea ce cunoşteam până acum, analiza unor documente de închinare din care decurg concluzii care vin să infirme multe dintre teoriile privind închinările de mănăstiri din spaţiul românesc (fie că prin închinare se înţelege dare în proprietate, fie că închinarea atrăgea după sine spolierea mănăstirilor devenite metoc) şi mă voi referi la cazul concret al închinării Cotrocenilor, cât şi a mănăstirii Căpriana din Basarabia; apoi mă voi ocupa de chestiunea românească la Sfântul Munte Athos, adică de apariţia Schitului Prodromu, cât şi de ratarea unei şanse de a deţine o mănăstire mare la Sfântul Munte Athos, mănăstirea Esfigmenu, astăzi considerată de unii imaginea „fundamentalismului ortodox”. Sunt şi multe alte aspecte, pe care dacă nu le-am enumerat aici, vor fi evidenţiate pe parcursul expunerii mele.
Toată lumea cunoaşte măcar parţial istoria Sfântului Munte Athos. Cel puţin studenţii şi masteranzii teologi de la București au privilegiul de a afla noutăţile în cadrul unui curs cu această temă pe care îl predă Părintele Profesor Ionuț Moldoveanu, care mărturisește că a fost tentat să renunţe la a-l mai preda în anii ce urmează, considerând că lucrurile sunt îndeobşte cunoscute, dar “m-am înşelat. Constat, pe măsură ce trec anii, că tot mai mulţi sunt interesaţi de istoria relaţiilor româno-athonite, ba chiar a existat un demers întreprins de regretatul ziarist Horia Alexandrescu înspre a sensibiliza lumea politică românească faţă de nevoile comunităţii monahale româneşti de acolo, demers care a avut – cunoaşteţi cu toţii – ca efect descinderea acolo a unuia dintre oamenii cu posibilităţi financiare considerabile.
Drept pentru aceea, considerând împreună cu colegii mei din Facultatea de Teologie de la Bucureşti că subiectul nu este epuizat, iată-ne azi aici spre a dezbate aspectele poate mai puţin cunoscute ale lui” – ne mărturisește Părintele Profesor Ionuț Moldoveanu.
Câteva aspecte cu privire la dezbaterea propriu-zisă a temei…
Cei oarecum iniţiaţi în istoria acestei problematici cunosc, dacă vorbim strict de relaţiile româno-athonite, că începutul oficial al acestor relaţii s-a produs în urma câtorva intervenţii făcute de Hariton, egumenul mănăstirii Cutlumuş, către voievodul Ţării Româneşti, Vladislav I – Vlaicu Vodă. Intervenţia lui Hariton – peste puţin timp devenit mitropolit în Ungrovlahia – către voievod consta din a-i cere acestuia din urmă să sprijine consistent mănăstirea sa de la Sfântul Munte Athos, întrucât din pricina vremii, cât şi a vremurilor, evergheţii de altă dată, împăraţii bizantini, n-o mai puteau face. Şi apoi, nu ar fi făcut altceva decât să continue, potrivit documentului, lucrările tatălui său, Nicoale Alexandru Basarab. Era 1369. Se cunoaşte cum voievodul a răspuns pozitiv2, punând însă o condiţie, şi anume schimbarea regimului chinovial cu unul idioritmic pentru monahii români de pe teritoriul mănăstirii. Este oare aceasta expresia neputinţei dintotdeauna a românilor de a trăi în comuniune? Cunoaştem în continuare din documentele vremii că cererea domnului a fost întâmpinată de refuzul lui Hariton, deoarece tipicoanele Muntelui Athos prevedeau exclusiv un regim chinovial. Se pare însă că Hariton n-a putut rezista demersului lui Vladislav, căci de vreme ce mănăstirea apărea refăcută după această dată, nu însemna decât că egumenul a trebuit să-i cedeze. Ştim cu siguranţă că la anul 1372 mănăstirea apărea ca fiind refăcută de către voievod, ba mai mult, avea să apară în documentele ulterioare drept „Lavră a Ţării Româneşti”. Nici Hariton nu avea să fie lipsit de faimă, de vreme ce domnul l-a chemat să ocupe scaunul Mitropoliei, după moartea legiuitului Mitropolit Iachint (1372).
Este un prim episod3 care pune în legătură directă pe domnii români cu Sfântul Munte Athos, dar care nu se va rezuma doar la atât, întrucât, vom vedea, de abia de acum domniile încep să revendice un statut excepţional în Balcanii ocupaţi rând pe rând de către turci. Componenta politică pe care se sprijinise altădată atât de bine comunitatea monahală athonită dispăruse acum de la Constantinopolul devenit Istanbul. De aceea, monahii îşi vor îndrepta atenţia către singura unitate etnică, relativ autonomă, din zona Balcanilor, anume către cele două Principate româneşti de la nordul Dunării. Era o cinste ce nu putea fi refuzată de aceştia. Domnul Dumitru Năstase vedea în aceste gesturi ale lor un interes: acela de a se legitima în faţa lumii ortodoxe ca singuri despoţi şi sprijinitori ai ei. Am spus-o şi cu altă ocazie: era un fel de o mână spală pe alta, cu foloase atât de-o parte, cât şi de cealaltă.
Şi ca să vedem că situaţia prezenta interes pentru domnii români, iată-l pe Vlad Călugărul exprimând principiul acestei tradiţii preluate de români: „Râvnind a urma pilda fericiţilor ctitori (greci, sârbi, bulgari şi a celor din neamul nostru), care au înfrumuseţat grădina Maicii Domnului (Περιβ?λι της Παναγ?ας), am urmat şi noi a ajuta şi a întări aceste mănăstiri”4.
În acelaşi timp, în care Vlad Călugărul îşi definea poziţia faţă de Muntele Athos – şi este valabil pentru toate Locurile Sfinte – Ştefan cel Mare şi Sfânt gândea la fel, făcând din mănăstirea Zografu o „Lavră a Ţării Moldovei”. Dar acestea sunt deja fapte mult prea bine cunoscute, încât nu am să insist asupra lor, dat fiind că am făcut-o cu alte prilejuri5.
N-am făcut decât să marchez începutul acestor relaţii atât pentru Ţara Românească, cât şi pentru Moldova. Din aceste momente, vreme de aproape cinci secole, atenţia românească faţă de Muntele Athos a fost neîntreruptă.
Aşa cum am enunţat, voi încerca să rememorez câteva dintre momentele importante care au întreţinut această relaţie.
– Va urma –
Referințe bio-bibliografice…
1 Prelegere susţinută la Simpozionul „Principatele române şi Locurile Sfinte de-a lungul secolelor” organizat la Bucureşti, între 15-18 octombrie 2006, de Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, Departamentul de teologie istorică.
2 „Eu voi înconjura cu ziduri şi cu turn de întărire mănăstirea şi voi înălţa biserică, trapeză, chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da animale ca prin aceasta să fie pomeniţi părinţii domniei mele şi eu… căci aşa se pomenesc în Sfântul Munte şi voievozii sârbi şi bulgari, ruşi şi iviri” – Paul Lemerle, Actes de Kutlumus, Paris, 1945.
3 Un altul, dar diferit ca încărcătură, ar putea fi considerat venirea lui Nicodim în Muntenia, tot de la Athos, cu scopul vădit de a da un impuls nou monahismului de pe la noi, poate în acelaşi timp cu derularea unui program mai amplu, iniţiat de patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376), el însuşi, să nu uităm, un athonit, fost egumen al Marii Lavre şi ucenic al Sfântului Grigore Palama. Programul avea în vedere conservarea elementului ortodox chiar la nordul Dunării, în faţa expansiunii catolice care găsise un bun prilej de ofensivă în contextul istoric al înaintării turcilor, tot mai spre nord. Aşa a fost posibilă apariţia mitropoliei Ungrovlahiei şi, repet, nu întâmplătoare este venirea lui Nicodim aici într-un atare context.
4 Gr. Nandriş, Documente slave din mănăstirile Sfântului Munte, Bucureşti 1937, p. 59; Documenta Romaniae Historica Ţara Românească, I, Bucureşti 1966, pp. 379-80; cf. Teodor M. Popescu, „Consideraţiuni istorice privind legăturile Bisericii române cu mănăstirile din Muntele Athos”, Mitropolia Banatului, 1963, nr. 3-4, p. 165.
5 A se vedea studiul meu „Sfântul Ştefan cel Mare, protector al Muntelui Athos”, conferinţă ţinută la Putna, 18-23 aprilie 2004, şi publicată în Ştefan cel Mare şi Sfânt, Atlet al credinţei creştine, Sf. Mănăstire Putna, 2004, pp. 157-178, şi în vol. Altfel despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ed. Anastasia, 2004, pp. 217-239.
6 Virgil Cândea, „Noi şi Bizanţul”, în vol. Lumea Bizanţului, Bucureşti, 1972, p. 15; Eugen Stănescu, „500 de ani de relaţii româno-bizantine”, ibidem, p. 168. Neagoe Basarab reuşise să impună în conştiinţa popoarelor sud-dunărene ideea că prinţii Valahiei sunt moştenitorii tradiţiei imperiale bizantine şi să cultive la aceste popoare speranţa că eliberarea va veni de la Nordul Dunării – Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Bucureşti, 1971, p. 96, 100; cf. D. Năstase, L`idée imperiale dans les pays roumains et le „crypto-empire chrétienne” sous la domination ottomane, Atena, 1981, pp. 227-228.
7 Gavriil Protul, Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Ţarigradului, ed. Tit Simedrea, Bucureşti, 1937, p. 30.
8 N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, ed. II, 1972, pp. 129-130 (există şi o ediţie în greacă, Atena, 1984, în traducerea lui Iannis Karas); Manole Neagoe, op. cit., p. 289; D. Năstase, op. cit., p. 208; A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în sec. XVI-XVIII, Bucureşti, 1983, p. 55.
9 Vatopedului i-a dat un caravansarai (depozit), cumpărat cu 65.000 aspri de la un turc din Tesalonic şi, în plus, i-a mai dat 300 galbeni pe an. La Dionisiu a clădit bolniţa şi aripa sudică şi a mărit trapeza. Pentru Zografu, Ruxandra a răscumpărat metoacele din Macedonia cu 52.000 aspri. Domnul a mai refăcut Dohiariul integral şi l-a zugrăvit prin purtarea de grijă a Mitropolitului Teofan II (1564-1572; 1578-1579; 1582-1588) care este îngropat acolo. După moartea domnului, văduva lui va oferi Dohiarului 165.000 aspri, adică 2.700 piese de aur! Au mai dat 35.000 aspri la Karakalu şi au ajutat şi Grigoriu.
10 Se ştie că Radu Mihnea era căsătorit cu o grecoaică (N. Iorga, Istoria statelor balcanice în Europa, Bucureşti, 1913, p. 61), iar Petru Şchiopul avea soţie din insula Rodos, pe Maria Amirali (D. Russo, Studii istorice greco-române, I, Bucureşti, 1939, p. 69). Cât despre pătrunderea influenţelor greceşti în ţările noastre, acestea s-au concretizat în crearea de şcoli greceşti. Prima s-a înfiinţat în Moldova, între 1561-1563, de către Iacob Heraclid Vasilicos, care râvnise la tronul ţării şi chiar înlăturase pe marele binefăcător al Ortodoxiei, Alexandru Lăpuşneanu. N-a funcţionat foarte mult timp, dar a constituit un preludiu pentru Academia Domnească de la Iaşi, datorată filogrecului Vasile Lupu. Era timpul disputei între influenţa slavă şi cea greacă, finalizat prin biruinţa grecismului. Despre toate acestea a se vedea D. B. Oikonomidis, Les écoles grecques en Roumanie jusqu`à 1821. L`hellénisme contemporain, seria II, an III, tom. II; Atena, 1949; idem, Ελλ?νο-ρουμανικα? σχ?σεις, pp. 62-69; C. Erbiceanu, „Priviri istorice şi literare asupra epocii fanariote”, AAR, seria II; tom XXIV, Bucureşti, 1901; idem, „Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii de la Academiile din Iaşi şi Bucureşti în epoca aşa-zis fanariotă”, AARMSI, seria II, tom XXVII, Bucureşti, 1905; Ariadna Camariano-Cioran, Les Académies Princières de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Tesalonic, 1974.
11 Mănăstirea „Radu Vodă” a fost închinată la 1613. Radu Mihnea fusese trimis de tatăl său la Ivir şi a rămas acolo în grija călugărilor, care l-au şi educat. Tot ei l-au trimis apoi la învăţătură la Veneţia, de unde întorcându-se a ocupat tronul Ţării Româneşti. Se cunoscuse acolo cu Chiril Lucaris, pe care îl va şi aduce între 1613-15 în Ţara Românească ca predicator al curţii domneşti (Al. Xenopol, Istoria românilor, VI, Bucureşti, 1928; idem, Roumains et grecs au cours des siècles, Bucureşti, 1921, p. 31).
12 Informaţia nu apare decât în Giurescu, op. cit., p. 313, dar din păcate este greu verificabilă, pentru că nu am găsit nicio altă ştire în acest sens.
13 Bizanţ după Bizanţ, p. 134. Influenţa domnilor în lumea ortodoxă avea să crească şi prin căsătoria fiicei doamnei Chiajna şi a lui Mircea Ciobanul cu sultanul Murad III, aşa cum fusese aceea a sârboaicei Mara cu Murad II.
14 De fapt, această mănăstire fusese închinată la 1591, după ce patriarhul Ieremia II o sfinţise ca stavropighie, în urma unui sinod ce întrunea ierarhii ţării – Al. Elian, „Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte Biserici”, în BOR, nr. 7-10, 1959, pp. 914-915.
15 Vezi Hrisovul lui Matei Voievod Basarab pentru desrobirea Sfintei mănăstiri închinate din anul de la facerea lumii 7149, iar de la Hristos 1641, dat în scaunul Târgoviştei, Bucureşti, 1889.
16 Hurmuzaki, XVI, 1, pp. 248-255, doc. CCCXXII.
17 Ibidem, p. 263, doc. CCCXXXI; Iorga, Documentele privitoare la familia Cantacuzino, Bucureşti, 1902, pp. 113-5; idem, „Muntele Athos în legătură cu ţările noastre”, AARMSI, 36, 1913-1914, p. 509; G. M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupeştilor (Sf. Elefterie) şi Grozăveştilor, Bucureşti, 1902, p. 72. Iată o parte din textul scrisorii: „Prea strălucite, prea înălţate, prea cucernice, prea înţelepte şi prea creştine Doamne şi stăpânitor a toată Ungrovlahia, Io Şerban Voevod, prea milostive şi prea îndurătorule binefăcător al neamului bine credincioşilor, a cărui cucernicie este o moştenire de la strămoşii prea nobili şi prea cinstiţi, şi care eşti prea seninul sprijinitor al robilor tăi celor jos iscăliţi, ne închinăm cu umilinţă la a ta mărită şi vrednică de a fi pizmuită strălucire, sărutându-ţi poalele veşmintelor tale, noi cu toţii, smeriţii robi şi binecuvântătorii tăi: egumeni, proegumeni şi stareţi ai tuturor sfintelor şi venerabilelor mănăstiri ale acestui Sfânt Munte Athos, precum şi bătrânii marelui Sobor, chemând Pronia de sus şi bunătatea cerească a întări pe Prea Strălucirea Ta la al tău prea înalt şi prea cinstit Scaun, a-ţi dărui zile îndelungate, bucurie neîncetată şi veselie din ce în ce mai mare, a-ţi păstra mărirea nebiruită, statornică şi veselă, punând supt picioarele tale pe tot vrăjmaşul şi protivnicul, spre întărirea neamului drept credincioşilor şi spre sufleteasca plăcere şi statornică odihnă a acestor umili robi ai tăi. De datoria noastră este, prea senine şi prea cucernice stăpâne, a-ţi mulţumi cu grăbire şi a te slăvi pentru marile binefaceri ale slăvitei Tale Înălţimi, care şi în faţă şi în taină se răspândesc cu bogăţie şi îmbelşugare asupra celor săraci şi nevoiaşi şi în deosebi în sânul acestor nenorocite şi venerabile mănăstiri ale Sfântului Munte, cărora nici în vechime nu le-au lipsit ajutorul şi binefacerile străluciţilor şi vestiţilor tăi strămoşi. Însă pe toţi aceştia, fie vechi, fie noi, care sunt de-a pururea pomeniţi ctitori şi după Dumnezeu binefăcătorii mănăstirilor noastre, i-ai întrecut, aşa-zicând, ca un mărgăritar foarte de preţ, respectând în cel mai mare grad pe mărgăritarul nepreţuit Domnul nostru Iisus Hristos şi pe Împărăteasa lumii, care a născut şi neîntrerupt mijloceşte către Domnul şi poate săvârşi toate cele ce voieşte, ca Născătoare a Atotputernicului. Şi, fiindcă ai chemat mijlocirile şi ajutorul şi paza aceleia, ca un prea cucernic şi prea creştin Domn, acea Prea curată te-a apărat, păzind şi întărind strălucita şi cucernica Ta Înălţime. Deci, spre recunoştinţa dumnezeieştilor sale danii şi binefaceri, ca un râvnitor călduros, cu învoirea dumnezeieştii sale puteri la planul cel bun ce l-ai făcut de a sluji un lucru dumnezeiesc şi priicios, şi cu conlucrarea puterii dumnezeieşti ţi-ai împlinit dorinţa, săvârşind lucrul acela şi mai bine; şi cugetând cu cea mai mare înţelepciune, l-ai închinat, după cuviinţă, cu ajutorul acelei atotputernice Împărătese, care în adevăr este apărătoarea şi îngrijitoarea sfintelor şi venerabilelor sale mănăstiri din acest Munte, pe care le ocroteşte şi şi-a făcut din el o grădină, unde acei ce voiesc a trăi după căinţă scot apele mântuirii. Deci, recunoscând marele ajutor şi binefacerea ei, am slăvit prea sfântul său nume; şi fiindcă din dragostea ei a plăcut şi Prea Strălucirii Tale a săvârşi mila cea mare spre sufletească mântuire, întărind lucru tău în toată întinderea ei, împreună cu acei doi ai noştri…”.
18 G. M. Ionescu, Istoria mănăstirii Cotroceni, pp. 72-73.
19 Hurmuzaki, XIII, p. 255.
20 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVI/1 şi 3. S-a spus că schitul de la Văleni ar fi fost închinat la Ivir, deşi nu există un act în sensul acesta, însă problema aceasta am lămurit-o cu alt prilej, în capitolul referitor la mănăstirea Ivirului (nota 51).
21 ASB, Condica Schitului Văleni, f. 6 – 7.
22 Ibidem, f. 4-4v.
23 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LXXIV/1.
24 G. M. Ionescu, op. cit, p. 88.
25 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVII/44; N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România.I. Ţara Românească, Craiova, 1970, vol. II, p. 484; G. M. Ionescu, op. cit, p. 93, susţine că schitul ar fi fost închinat în vremea lui Şerban Cantacuzino potrivit ASB, Condica Cotrocenilor. Schitul Pârlita, f. 3-3 (schitul se numea şi Pârlita, datorită unui incendiu prin care trecuse).
26 G. M. Ionescu, op. cit, p. 93.
27 Hurmuzaki, XIV, 1, p. 319, nr. 384; Manouil Ghedeon, `O`Aθως: ανaμν?σεις, ?γγραφα, σημει?σεις (Athosul: amintiri, documente, însemnări), Constantinopol, 1885, p. 185; N. Iorga, Muntele Athos, p. 50; idem, „Daniile româneşti la Muntele Athos”, în RI, 19, 1933, p. 21; Melchisedec Ştefănescu, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869, p. 157; Ştefan Berechet, „Mănăstirea Căpriana”, Comisiunea Monumentelor istorice, Secţia Basarabia, II, 1928, Chişinău, pp. 103-108 (actul în slavonă şi traducere românească).
28 Mănăstirea a mai fost ajutată pe rând de Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, care îi dăruise, la 1559, satele Lozova, Pârjolteni, Oneşti, Sadova, Bălăceni, Luceani, Vorniceani, Dumeni, Glăvăşani, Bisericani, Părcanii de Jos şi trei fălci de vie la Cotnari, cu iazul şi moara de acolo, a urmat Alexandru VI Coconul care dăruia satul Popăuţi din Orhei la 1630 şi, în fine, Eustratie Dabija care îi confirmase la 1662 câteva posesiuni ce apăreau şi-n actul anterior – Şt. Berechet, op. cit., pp. 90-91, 100-103.
29 Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 221; Cojocaru, „Biserica Moldovei, sprijinitoare a Orientului ortodox, II, sec. XVII-XVIII”, MMS, 3, 1987, p. 55; Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, Bucureşti, 1994, p. 266; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1991, p. 244.
30 Kosma Vlahul, Η Χερσ?νησος του Αγ?ου Ορους του Αθωνος και α? εν αυτ? μονα? και οι μοναχο? π?λαι και τε ν?ν, Β?λος, 1903, p. 244.
31 Nicolae Iorga, „Descriere de călătorii”, în Fântâna Darurilor, 1907, p. 280; cf. Bodogae, Ajutoarele, p. 221.
32 Problema este dezbătută pe larg în excepţionalul studiu al profesorului Al. Elian, „Moldova şi Bizanţul în sec. al XV-lea”, vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964, pp. 391-402.
33 Actul în greceşte se păstrează într-o copie în Biblioteca Academiei Române sub cota Doc. 189/CCCCIV şi a rămas necunoscut editorilor arhivei acestei mănăstiri, Louis Petit şi W. Regel, „Actes d`Esphigmenou”, Actes de l`Athos, 3, Amsterdam, 1964, pp. 100-108, nr. XLIII (în legătură cu mănăstirea Floreşti) – vezi Elian, Biserica Moldovei, p. 394. A se vedea în acest sens şi o scrisoare a lui Teodorit către un prieten din Constantinopol, în care-i vorbea de această problemă a devenirii Esfigmenului mănăstire moldoveană – G. Pahomie Esfigmenitul, la Mamalakis,Το `Aγιον `Oρος δι? μ?σου τω
– Va urma –
Autor: Stelian Gomboș – teolog, jurist și publicist
Citește și: STELIAN GOMBOȘ – Data Paștilor: între dezbatere, problematică și actualizare…
- STELIAN GOMBOȘ – ZIUA ÎNVIERII! - 14 aprilie 2026
- STELIAN GOMBOȘ – Ziua, luminoasă și luminată a Învierii… - 13 aprilie 2026
- STELIAN GOMBOȘ – Despre asumarea personală a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos… - 11 aprilie 2026
