În descântecele româneşti, Maica Domnului  este reprezentată  ca având în mână un bucium de aur din care atunci când sună  se adună toate zânele din cele patru zări şi pământul se leagănă. Este imaginea  iconografică a Geei pomenită de Suidas care spune că  această divinitate era reprezentată ca o femeie ţinând în mână un bucium de aur.

     Lecturând ,şi totodată ascultând  cu multă plăcere, cântecele sacre ale poporului,  colindele, aflăm  pe Maica Domnului identificată cu Măicuţa Bătrână din Mioriţa. O variantă transilvăneană a colindului păstoresc Mioriţa ne spune: „Plecat-or, plecat-or/Mici colindători/ Tât din casă în casă/ În cale le iasă/ Preasfânta Maria/… Maica tot imblare/ Din grai întrebare/ N-aţi fost voi văzutu fiu mnieu chierdutu…”. Una si aceeaşi imagine  cu cea din balada Mioriţa: „Iar daca-i zări/Daca-i întâlni/ Maicuţă bătrână/ Cu brâul de lână/ Din ochi lăcrămând/Pe câmp alergând/ şi la toţi zicând:/Cine-a cunoscut/ Cine mi-a văzut/Mândru ciobănel / Tras printr-un inel.”

     Maica Domnului este invocată  şi ca vindecătoare de către medici şi vrăjitori invocaţia: „descântecul de la mine / şi leacul de la Maica Domnului” prezentând un iz arhaic, foarte posibil pelasg, păstrat şi după încreştinarea Daciei. Imaginea Maicii Bătrâne şi a Maicii Domnului menţinând vechea divinitate  a pământului de-a lungul întregului Ev Mediu  în mentalul mitic al românilor.

     Ceea ce este de-a dreptul interesant este faptul că  ciclul de legende despre peripeţiile Maicii Domnului în căutarea unui loc  pentru a-şi naşte fiul o aflăm aproape integral în imagistica  pelasgo-dacă a  peripeţiilor lui Leto/Latona, o altă imagine a divinităţii pământului care prin hierogamie cu cerul ( Zeus)  l-a născut pe Apollo. Vechea legendă  păstrată pe filieră greacă ne spune că  Latona atunci când a rămas grea cu Zeus a fost perseutată pe toată faţa pământului de către Junona/ Hera ce-a geloasă încât nici o ţară nu voia să o primească pentru a naşte. Respinsă din toate părţile, zeiţa hiperboreană, ajunge în fine la Delos, o insulă mică, neproductivă, care îi oferă adăpost între stâncile sale pentru a naşte pe zeul cel mare al lumii vechi. Această imagine a  căutării unui loc unde să nască apare atât în colindele româneşti cat şi în unele legende româneşti în care Maica Domnului apare şi în ipostaza sa de vindecătoare.

     Bunăoară, o colindă ne spune că sosind ora naşterii Fecioara Maria „Umbla-n sus/ şi umbla-n jos/ ca să-l nască pe Christos/ Umbla-n jos/ Şi umbla-n sus/ ca să-l nască pe Iisus”. Identitatea cu Latona este evidentă. Una dintre legendele Naşterii Curate ne arată pe Maica Domnului oprindu-se „la gospodăria a doi bătrâni – Crăciun şi Crăciunoaie, oameni cumsecade de altfel, dar care cu nici un chip nu au vrut s-o primească în casă spre a nu le spurca cuprinsul cu naşterea unui prunc zămislit din greşală. De aceea, închizându-i uşa, Maria Fecioara, simţindu-se cu totul neputincioasă  de a merge înainte, s-a retras într-un şopron de vite, unde s-a culcat în ieslea boilor, în paie. Aici, începând durerile naşterii, Maica Domnului a purces a se văita. Crăciunoaia, auzind-o si ştiind ce însemnează  o naştere de copil, i s-a făcut milă de dânsa, şi fără a vesti pe Crăciun – uncheşul – a ieşit afară şi s-a dus la  Sfânta Fecioară în iesle. Acolo a ajutat-o la naştere, a tăiat buricul pruncului, a culcat lăuza pe paie şi a învelit-o, cu un cuvânt a îndeplinit tot rostul moşitului. După aceea a mers în casă şi  i-a spus lui Crăciun ce a săvârşit, însă uncheaşul nu era om de înţelegere. A apucat-o pe babă de mână, a dus-o la tăietor şi acolo i-a ciuntit mâinile din încheieturi; apoi înspăimântat de acestea toate care s-au petrecut la casa lui, a plecat şi s-a dus în sat. În urmă, moaşa Crăciunoaie a umplut cum a putut un ceaun cu apă, l-a pus cu gura pe foc şi când a crezut că apa este numai bună pentru scăldătoare i-a spus Maicii Domnului  să încerce apa şi să vadă cum este. Maica Domnului însă i-a răspuns: Încercă dumneata moaşă Crăciunoaie. Crăciunoaia şi-a băgat mâinile în apă şi deodată văzu că  partea tăiată a mâinilor îi creşte la loc, mult mai curată şi mai frumoasă ca la început. De la această întâmplare se crede pretutindeni că moaşele au mâini de aur curat”.

     Această legendă este cu totul interesantă petru noi întrucât Crăciunoaia şi Maica Domnului sunt două ipostasuri ale uneia şi aceleiaşi divinităţi: Mama Pământ. Crăciunoaia este  vechea divinitate a pământului  care împreună cu Crăciun formează cuplul primordial, care prin hierogamia lor, au dat naştere zeilor şi oamenilor totodată. Pe de altă parte, Maica Domnului  prezentată în această legendă,  este identică cu aspectul nou, restructurat şi reformat al Geei anume  Bendis/ Artemis/ Diana, divinitatea naturii în formă feminină, după cum ne spune N. Densuşianu. Observăm de asemenea că cele două culte convieţuiesc paşnic fapt sugerat  de bunăvoinţa pe care o arată Crăciunoaia faţă de Maica Domnului  care la rândul său, regenerează  imaginea vechii divinităţi a pământului.

     Interesant este şi faptul că atât în colindele româneşti cât şi în calendarul sărbătorilor de peste an Maica Domnului ne apare adorată sub ambele variante cunoscute îndeobşte sub denumirea de Sântă Măria Mare (15 august) şi Sânta Măria Mică (8 septembrie). Și pentru a fi mai expliciţi este bine să spuneam că, prima sarbătoare a Sântă Măriei Mari semnifică „moartea” Maicii Domnului iar Sântă Maria mică „naşterea” ei.

     Este ciudată această rânduială cumva anapoda în decursul anului liturgic, ea putând  arunca o lumină lămuritoare asupra apariţiei imaginii reformate a  vechii divinităţi a pământului sub numele de Maica Domnului.

Autor: zamolxe