Eminescu și Grigore Vieru
*
„Numai omu-i trecător
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele…”
Comentând aceste versuri, profesorul de literatură română le cere elevilor să remarce figura de stil numită enumeraţie. În general, o enumeraţie nu se face la întâmplare, ci într-o anumită ordonare, urmărind efectul poetic. Cel mai obişnuit, avem de-a face cu o ordonare descendentă sau, mai ales, ascendentă, caz în care poziţia finală devine privilegiată, finis coronat opus… Aşadar, întrebându-şi elevii despre ce fel de enumeraţie e vorba în finalul din Revedere – poezie în care mai întâlnim câteva enumeraţii, profesorul de română are ocazia de a-i pune pe elevi în situaţia de a constata ei înşişi ce înseamnă autenticitatea simţirii poetice. Mai întâi însă aceştia vor observa că în primele trei versuri ordinea este într-adevăr ascendentă: marea, lumea, luna, soarele. Soarele este mai trainic şi mai statornic decât lună, lume, mare etc. Luna, ca element cosmic, de asemenea, faţă de lume (mapamond, adică), pustiuri, mări ş.a.m.d., în ordinea indicată de poet.
Versul ultim – se vor mira elevii – coboară enumeraţia la nivelul codrului şi al izvoarelor, simboluri ale eternităţii mult mai palide decât soarele cel veşnic strălucitor. Îndeosebi ultimul: izvoarele…
În acest moment, profesorul va avea o ezitare, părând el însuşi pus oareşicât în încurcătură, va cere timp de gândire – „ia să vedem, copii, care să fie explicaţia?” – în nădejdea că răspunsul va ţâşni din bănci, dintr-o bancă mai norocoasă, undeva prin fundul clasei, rândul de la ferestre… „La un poet autentic, ca Eminescu, putem pleca în analiza textului de la convingerea că nimic nu este întâmplător, că niciun cuvânt nu e folosit sau aşezat la întâmplare, la nimereală”, va continua profesorul, ambiţionându-i pe elevi să gândească pentru câteva clipe cu inima şi mintea poetului. „V-am spus – continuă domn profesor – că poziţia finală a unei enumerări ascendente este un loc cu totul deosebit, cu totul semnificativ. Izvorul este, desigur, ceva mai degrabă trecător, în comparaţie cu soarele. La fel şi codrul!… Unde sunt codrii de odinioară?!… Şi câte izvoare n-au secat de când soarele luminează pe cer?!… Este evident deci, că izvorul nu „ne ţine locului”, nu este mai neschimbător decât soarele! Dimpotrivă! Şi totuşi…”
Răspunsul s-ar putea să vină din ultima bancă: „toate acestea sunt adevărate la nivelul raţional al perceperii realităţii. La nivelul emoţional, al trăirii realităţii, codrul cu izvoarele reprezintă, pentru poet, simbolul cel mai copleşitor al eternităţii. Aşadar, este vorba de o anume sensibilitate a poetului, a omului Eminescu, pentru care lumea capătă o înfăţişare alta decât cea înregistrată de simţul comun sau de cunoaşterea ştiinţifică. În lumea de valori în care trăia Eminescu, codrul cu izvoarele înseamnă eternitatea unui paradis de-acum pierdut, şi, probabil, de aceea mai veşnic decât soarele, despre care poetul ştia, la nivel raţional, că vreodată se va fi stingând şi el. Dar cum să sece vreodată izvorul din copilărie, ori să se usuce amintirea codrului de odinioară?!… Aşadar, enumeraţia din Revedere urmează ordinea ascendentă în care acele obiecte funcţionează – ca simboluri ale eternităţii – în conştiinţa poetului. Dovadă opera poetică însăşi, în al cărei cadru soarele – atât de „internaţional”, ocupă un loc mult mai umbrit decât codrul cu izvoarele, atât de naţional, de românesc. Nu?!… Doar românaşului îi place sus, la munte, sus, la munte, la izvor!…
Profesorul de română care va fi făcut vreodată acest comentariu, va avea de acum înainte o dovadă în plus că lucrurile stau chiar aşa. „De acum înainte”, mai exact spus, din luna decembrie 1988, dată care va intra, cu siguranţă, în istoria poeziei româneşti, în istoria chipurilor în care lumea poate fi trăită pe româneşte. Căci, în decembrie 1988 a apărut în casele noastre o carte minunată: Rădăcina de foc, a lui Grigore Vieru… Iar în această carte citim, la una din file, că Toate se schimbă în viaţă, Numai izvorul nu… Aceste două versuri ne-au amintit, precum se vede, de Eminescu… Într-un mod explicabil numai într-un singur fel: înrudirea structurală a două sensibilităţi care, puse în aceleaşi condiţii – geografice, în acelaşi spaţiu, geo-poetic, reacţionează la fel, ajung la aceaşi concluzie, numai pentru ei valabilă: toate se schimbă în viaţă, numai izvorul nu…
Mi se pare lucru evident că nu e vorba de o influenţă… Deşi acestea nu lipsesc. Există în chip evident în poezia lui Vieru un eminescianism de care poetul însuşi este conştient, aş putea spune că l-a căutat, cultivându-l cu veneraţie. L-aş numi exterior, împrumutat, mod (…) al receptării operei eminesciene. Dar mai există şi un eminescianism interior, efect al similarităţii, care s-ar fi manifestat chiar şi în ipoteza – pur teoretică – că Vieru ar fi scris poezie fără să-l fi citit vreodată pe Eminescu, eventual în ipoteza că ar fi trăit înaintea acestuia… Caz în care poezia lui Vieru ar fi arătat desigur altfel, dar nu în totul tot altfel, nu în tot ce are ea definitoriu… (…)
Autor: Prof. univ. dr. Ion Coja
Citește și: ION COJA – Fii naționalist !
- CĂLIN KASPER – O analiză geopolitică a lumii de azi - 25 septembrie 2025
- ION COJA – Nu închideți Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai. Păzită de ”beduinii” valahi din secolul VI! - 7 iunie 2025
- ION COJA – Eminescu și Grigore Vieru - 23 ianuarie 2025
