MIRCEA VINTILESCU – PROTOCOALELE SECRETE PENTRU ÎMPĂRȚIREA EUROPEI PROPUSE DE RUSIA SOVIETICĂ ÎN DECEMBRIE 1941 (II)
(Partea a II-a)
Iată descrierea teribilei întâlniri din decembrie 1941 făcuta de istoricul Cosmin Popa:
„La prima întâlnire, de la jumătatea lui decembrie 1941, Stalin a intrat direct în miezul problemei, propunându-i lui Eden proiectul unui protocol sovieto-britanic de împărțire a sferelor de influență și de configurare teritorială a Europei. În privința Europei Centrale și de Sud-Est (ECSE), precum și a zonei baltice, programul teritorial sovietic viza păstrarea granițelor de până la războiul cu Germania, la care se adaugă o «garanție» militară suplimentară, prin dreptul de a avea baze militare pe teritoriul unor state considerate strategice pentru securitatea URSS.
Polonia, principala sursă de disconfort zonal a URSS, urma să facă obiectul unei restaurări, dar cu granițe modificate, în beneficiul URSS și în dauna Germaniei. Granița de vest urma să cuprindă Prusia Orientală și Coridorul Danzig (Gdansk), iar cea de est să treacă pe cursul râului Neman, dar cu Tilsitul în Republica Sovietică Lituaniana, iar spre sud, pe linia Curzon.
Cehoslovacia, cu al cărei guvern în exil la Londra, URSS avea sa încheie în aceeași lună un acord de asistență și prietenie, urma să fie restaurată în vechile granițe, incluzând regiunea Sudetă, despre care se arată că nu trebuie în niciun chip să fie retrocedată Germaniei, dată fiind importanta sa strategică. Gândindu-se probabil că, în cazul în care URSS va fi victorioasă, va putea cu ușurință să reintre în posesia Ucrainei Transcarpatice, Stalin propunea ca Cehoslovacia să fie extinsă la sud în dauna Ungariei, ca pedeapsă pentru comportamentul Budapestei.
Iugoslavia, despre care Stalin știa deja că are o mișcare de rezistență comunistă bine articulată, dar cu al cărei guvern «burghez» de la Londra negocia termenii unui acord politic, urma să fie restaurată și ea în granițele interbelice, ba chiar mărită în dauna Italiei, prin includerea regiunilor Trieste și Fiume, dar și a unor insule din Marea Adriatică. Se propunea ca și Albania să fie restaurată și să existe ca stat independent sub garanția unor puteri străine.
România, așa cum arăta chiar Stalin în cursul întâlnirii, trebuia să recunoască apartenența Basarabiei și a Bucovinei de Nord la URSS, iar granița sa vestică urma să fie modificată în dauna Ungariei, propunere justificată și de faptul că în nordul Transilvaniei trăiau 1,5 milioane de romani. Sovieticii le cereau britanicilor să le recunoască dreptul de a avea baze militare în Romania, precum și necesitatea încheierii unei alianțe militare bilaterale între cele două state.
Un tratament asemănător urma să suporte și Finlanda, pentru care URSS cerea să rămână valabilă granița fixată prin tratatul din anul 1940, la care să se adauge regiunea Petsamo, cedată de URSS la incheierea «Războiului de Iarnă», subliniindu-se și în cazul Finlandei necesitatea unei alianțe militare speciale.
Bulgaria trebuia și ea pedepsită în favoarea Turciei, prin cedarea regiunii Burgas, iar Germania, pe lângă pierderile teritoriale preconizate, trebuia divizata pentru a împiedica refacerea potențialului sau economic si militar.
Stalin îi mai propunea lui A. Eden ca Franța să intre sub protectoratul politic și militar al Marii Britanii, exprimat prin amplasarea unor baze britanice în puncte strategice, precum și prin încheierea unei alianțe similare cu cea pe care URSS și-o dorea cu România și Finlanda“.
Britanicul Anthony Eden n-a marșat la aceste propuneri, motivând că n-are mandat pentru așa ceva și că Marea Britanie vrea să amâne toate discuțiile despre probleme teritoriale pentru Conferința de Pace de după război. „Londra propunea varianta unei declarații politice, în timp ce Moscova, scăpată de amenințarea imediată a trupelor germane aflate în retragere în urma ofensivei lui Jukov, avea deja viziunea dificultăților de a obține un nou acord al statelor vecine pentru granițele din anul 1941“, scrie Cosmin Popa.
Iritat și nedumerit că oferta sa de a împărți pur și simplu Europa în două sfere de influențe nu este acceptată cu entuziasm de britanici, Stalin i-a spus lui Eden: „Declarația este algebră, iar tratatul este aritmetică, iar noi vrem aritmetică, nu algebră… Să nu credeți că avem o părere proastă despre algebră, mai mult, este o știință bună, pe care o respectăm, dar, în circumstanțele noastre concrete, preferam aritmetica”.
„Reținerea Angliei de a regla printr-un tratat secret chestiunile teritoriale din Europa se poate să i se fi părut bizară lui Stalin, din moment ce, în deplin consens cu Londra și Washingtonul, trupele sovietice ocupaseră Teheranul la 17 septembrie 1941, în urma unei operațiuni militare desfășurate în paralel cu o alta britanică, sub pretextul concentrării unui mare număr de agenți germani în capitala Iranului.
Mai mult, la momentul întâlnirii cu Eden, Londra și Moscova negociau deja termenii unui acord de protectorat asupra Iranului, pe care aveau sa-l semneze la 29 ianuarie 1942. În privința implicării SUA în problemele europene, fervent susținută de Eden, Stalin era mai mult decât reținut. Prevăzând că absența intereselor teritoriale americane în Europa le va permite americanilor să fie principiali, Stalin insista ca URSS și Anglia au chestiuni de securitate națională pe care trebuie să le dezbată independent de SUA, deși dorea ca Washingtonul să recunoască el granițele sovietice din anul 1941“, mai scrie istoricul Cosmin Popa.
Confruntat cu reticențele britanicilor, Stalin a venit cu o noua strategie. El le-a pus pe masă acestora un proiect de tratat cu două variante diferite de acorduri secrete.
Tratatul conținea clar obiectivul URSS de a-i fi recunoscute cel puțin granițele din anul 1941. La schimb, Stalin accepta să se discute posibilitatea înființării unor structuri federale în Europa, conform cu propunerea lui Churchill.
Pe noi ne interesează însă mai ales cele două variante de protocoale secrete elaborate de Moscova. În prima variantă, rușii propuneau restaurarea Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Albaniei și Greciei ca state, precum și dezmembrarea Germaniei. În ceea ce privește Polonia și Romania, apăreau noi pretenții teritoriale. Polonia avea de ales între a ceda fie regiunea Lvov, fie regiunile Vilno și Belostok. Așa cum se știe, până la urmă rușii le-au luat pe amândouă la finalul războiului.
României urma să i se impună cedarea suplimentara a Deltei Dunării, pe lângă Basarabia și Bucovina de Nord. „Ideea nu era nouă. În toamna anului 1940, sovieticii solicitaseră României să accepte o administrare comună a gurilor Dunării, chestiune care a făcut chiar obiectul unei conferințe desfășurate la București“, relatează Cosmin Popa. În această variantă de protocol secret, Stalin se declara de acord cu confederațiile europene propuse de Churchill, cu condiția ca acestea să nu reprezinte un pericol pentru Uniunea Sovietică.
Diplomația britanică nu fusese însă complet luată prin surprindere de aceste presiuni. Încă din noiembrie 1941 la Londra se discuta despre faptul că Stalin ar putea să ceară acordul pentru ca URSS să capete ieșire la Golful Persic, garanții că-i vor fi protejate interesele la Marea Baltică și Marea Neagră și că ar fi posibil să vrea să-și instaleze baze militare în Norvegia, Finlanda și statele baltice.
Marea Britanie n-a consimțit la aceste proiecte și protocoale secrete propuse de Stalin, chiar dacă în martie 1942 în scena a apărut, oarecum surprinzător, președintele american Franklin Delano Roosevelt, care i-a spus ambasadorului sovietic, Maxim Litvinov, că nu vede nici o problemă în privința granițelor cerute de URSS, mai ales în privința țărilor baltice, a Basarabiei și Bucovinei de Nord. Roosevelt s-a declarat de acord chiar și cu un acord secret sovieto-britanic, cu condiția să nu fie cunoscut publicului. Ca urmare, Stalin le-a făcut în aprilie 1942 o noua propunere de tratat britanicilor.
Intre timp, rușii renunțaseră să mai ceară regiunea Petsamo de la finlandezi și Delta Dunării de la români, precum și la ideea de a-și instala trupe de ocupație în aceste țări, pentru că porneau de la ideea ca România și Finlanda vor avea „tratate de alianță și ajutor“ cu URSS – adică vor deveni țări-satelit. Moscova era dispusă să amâne pentru după război discuțiile privind toate granițele, mai puțin pe cele ale României și Finlandei, care erau nenegociabile.
Aceste concesii au fost făcute de ruși din cauza ofensivei diplomatice germane, care încerca să găsească formule de pace cu aliații occidentali. Moscova era disperată să blocheze acest lucru și a acceptat să dea parțial înapoi.
Tratatul s-a semnat la 26 mai 1942, la Londra, între Anthony Eden și Viaceslav Molotov.
Ulterior, discuțiile au continuat și poziția sovietică s-a schimbat gradual în anii care au urmat, pe măsură ce cursul războiului devenea tot mai favorabil. Așa s-a ajuns la celebra discuție din octombrie 1944, de la Moscova, dintre Churchill și Stalin, privind sferele de influență, și la acordul de la Ialta, din anul 1945.
Nu era decât continuarea strategiei politice sovietice folosite și înainte de 22 iunie 1941, în care Moscova mima echilibrul și rezonabilitatea atât timp cât era într-o poziție slabă, pentru a schimba imediat termenii înțelegerilor în momentul când situația devenea favorabilă. România se confruntase cu această viclenie în anul 1940, când rușii au jucat cartea compromisului și a negocierii în problema Basarabiei cât timp au avut probleme pe front în războiul cu Finlanda.
Imediat după ce s-a semnat armistițiul cu finlandezii, Kremlinul și-a schimbat brusc atitudinea, devenind foarte agresiv și amenințător față de România, totul culminând cu ultimatumurile din iunie 1940.
Concluzia acestui material poate fi trasă dintr-un fragment al textului scris de istoricul Cosmin Popa:
„Păstrarea granițelor URSS din iunie 1941, satelizarea României și Finlandei, precum și amplasarea de baze militare pe teritoriul acestor țări, la care se adaugă o configurație teritorială cu tendința vestică a Poloniei, alcătuiau programul minimalist de acțiune sovietică în Europa. O bază de pornire la care circumstanțele militare, favorabile expansiunii sovietice, aveau, desigur, să mai adauge și alte avantaje“.
