După capitularea Germaniei, la Conferința la nivel înalt de la Potsdam a celor trei mari puteri (17 iulie-2 august 1945), printre hotărârile luate s-a aflat și aceea privind crearea Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanții Chinei (numai pentru problemele Asiei), Franței, Marii Britanii, SUA și URSS.

Acesta urma să funcționeze ca organ permanent pentru încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, Ungaria și România. La prima sesiune a acestui organism (Londra, 11 septembrie-2 octombrie 1945), ministrul de Externe sovietic a prezentat, la 15 septembrie, proiectul tratatelor de pace cu Bulgaria, Ungaria și România.

După o noua întrunire a Consiliului (Moscova, 16-26 decembrie 1945), între 25 aprilie-12 iulie (cu o pauză între 17 mai-15 iunie), avea loc la Paris ultima sesiune a Consiliului înainte de deschiderea propriu-zisă a Conferinței de Pace de la Paris. Au fost prezenți miniștrii de Externe ai celor patru mari puteri: V. M. Molotov (URSS), J. F. Byrnes (SUA), E. Bevin (Marea Britanie) și Georges Bidault (Franța).

Atunci au fost discutate și elaborate proiectele tratatelor de pace cu cele cinci țări aliate ale Germaniei și s-au hotărât data și locul convocării Conferinței de Pace: Paris, 29 iulie, cu participarea a 21 de state.

La 7 mai, în cadrul celei de-a 19-a ședințe plenare, Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe a adoptat următoarea hotărâre cu privire la frontiera româno-ungara: “Deciziunea sentinței de la Viena din 30 august 1940 este nulă și neavenită. Frontiera dintre România și Ungaria, așa cum exista la 1 ianuarie 1938, este restabilită prin prezentul articol”.

A doua zi, 8 mai, a fost fixată frontiera dintre țară noastră și Uniunea Sovietică, pe linia stabilită la 28 iunie 1940, iar frontiera dintre România și Bulgaria, în conformitate cu tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940. În a doua fază a Conferinței au fost discutate, intre altele, clauzele economice ale proiectului tratatului de pace cu România, fără că guvernul român să fi fost consultat.

Examinând prevederile proiectului de tratat de pace cu România, se poate constata că, în ciuda contribuției militare a României la victoria finală și exceptând soluția dată în problema Transilvaniei, în multe privințe tratamentul aplicat României era mai sever decât cel aplicat altor state învinse.

Dacă problema Transilvaniei a cunoscut de-a lungul timpului, începând de la primele contacte ale emisarilor opoziției democratice cu reprezentanții Puterilor Aliate și Asociate și până la redactarea proiectului tratatului de pace, o evoluție constant favorabilă României, la care putem adaugă unele chestiuni de mică importanță, diversele variante succesive ale proiectului tratatului au înregistrat, în unele privințe, înrăutățiri, în sensul creșterii obligațiilor ce reveneau României.

Dacă în negocierile de la Cairo emisarii opoziției democratice primiseră asigurări că prevederile armistițiului vor fi îmbunătățite în funcție de ajutorul dat de România Aliaților, în realitate lucrurile nu au stat deloc așa, deși ajutorul militar și economic dat de țara noastră Aliaților, fără a mai vorbi de importanța politică și strategică a alăturării țării noastre Națiunilor Unite, a fost enorm.

Condițiile armistițiului din 12 septembrie 1944 de la Moscova au fost mai grele decât promisiunile făcute României până atunci și decât cele conținute de declarațiile lui V. M. Molotov, pentru că hotărârile Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe să fie mai severe decât cele prevăzute de armistițiu.

La rândul lor, hotărârile organismului amintit aveau să fie modificate de multe ori într-un sens defavorabil României de către comisiile Conferinței de pace ce-ai deschidea lucrările la sfârșitul lunii iulie 1945 la Paris, iar acestea, la rândul lor, urmau să fie, în final, definitivate de Consiliu și introduse în formă finală a Tratatului de Pace ce avea să fie semnat la 10 februarie 1947.

Paris, 29 iulie 1946. La Palatul Luxemburg începeau lucrările Conferinței de Pace, convocată de puterile învingătoare în al doilea război mondial, pentru a dezbate proiectele de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda.

Cele 32 de state participante au fost împărțite în mai multe grupe:

1) marile puteri (SUA, URSS, Marea Britanie, Franța și China), care aveau un rol hotărâtor (în special primele trei) în luarea deciziilor și impunerea punctului lor de vedere;

2) un grup de 16 state invitate (Australia, Belgia, RSS Bielorusa, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua Zeelanda, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sud – Africană, RSS Ucraineană și Iugoslavia), care aveau dreptul să formuleze observații și propuneri ce urmau a fi supuse la vot și, în cazul acceptării lor, trecute în competența Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe.

Statele din cele două grupe, reunite sub numele de Puterile Aliate și Asociate, aveau drept de vot. Alte șase țări participau la conferința cu titlu consultativ (Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania și Austria). Ultima categorie era a celor cinci state aliate cu Germania. Acestea erau privite global, fără să se țină cont de contribuția lor la victoria finală în război.

Cele cinci țări aveau dreptul să-și exprime punctul de vedere numai când erau solicitate, puteau înainta memorii și materiale, dar acestea nu puteau fi considerate documente de lucru și nici nu puteau fi luate în discuție decât dacă erau însușite, ca amendamente, de state din primele două categorii.

Conferința însă nu avea dreptul de a lua hotărâri, ci doar de a face recomandări Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe ai marilor puteri, singurul organism abilitat să ia decizii. După ce, la 8 august 1946, guvernul francez, în numele Națiunilor Unite, a adresat guvernului român invitația de a participa la Conferință, la București ritmul pregătirilor s-a accelerat.

Chiar a doua zi, guvernul a aprobat mandatul și componența delegației, al cărei șef era Gheorghe Tătărescu, iar din ea făceau parte Gh. Gheorghiu-Dej (ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice), Lucrețiu Pătrășcanu (ministrul Justiției), Ștefan Voitec (ministrul Muncii și Asigurărilor Sociale), Elena Văcărescu, diplomați, experți etc.

La 10 august a fost publicata declarația guvernamentală intitulata”Atitudinea României față de Conferința de Pace”, în care erau fixate obiectivele delegației: recunoașterea statutului de cobeligerant; o îmbunătățire a prevederilor militare; cererile de reparații și restituiri să nu fie mai mari decât cele stabilite prin convenția de armistițiu; dreptul de a dispune de libertate deplină în politica privind comerțul; înlăturarea obligației din proiectul de tratat privind acordarea Clauzei Națiunii celei mai Favorizate pentru toate statele membre ale Națiunilor Unite etc.

În cadrul activității delegației române la Conferința de Pace, în memoriile prezentate nu au fost formulate observații sau cereri asupra unor prevederi din proiectul de tratat cu România care se refereau la Uniunea Sovietică și la relațiile româno-sovietice. Aceasta deoarece intre cele doua delegații intervenise o înțelegere în conformitate cu care toate problemele “ce priveau numai relațiile cu Uniunea Sovietică și, eventual, doleanțe ce România ar avea față de aceasta, să nu fie prezentate în plenul conferinței, ele urmând să fie aranjate pe cale bilaterală”.

În cadrul Conferinței de Pace de la Paris, delegația maghiară a făcut o ultima încercare pentru a obține o modificare a frontierei dintre România și Ungaria, așa cum era ea formulată în proiectul tratatului de pace. Tactica întrebuințată a fost aceea de a încerca să se obțină măcar o parte din Transilvania de nord-est anexată în urma dictatului de la Viena din 30 august 1940. De aceea, suprafață revendicată a fost succesiv diminuata și tot la fel respinsă de Conferința.

Astfel, pentru prima oară, în ședința plenară din 14 august 1946, Ungaria, prin cuvântul ministrului de Externe, Janos Gyöngösi, a cerut cedarea către ea a unui teritoriu din Transilvania în suprafața de cca. 22. 000 km2; cererea a fost respinsă de Conferința de Pace, că nefondata.

Problema a revenit în atenția conferinței în cadrul lucrărilor Comisiei politice și teritoriale pentru România (31 august-5 septembrie). Delegatul Ungariei, Paul Auer, ministrul Ungariei la Paris, a expus, în cadrul unei ședințe mixte a comisiilor politice și teritoriale pentru România și Ungaria, punctul de vedere al guvernului său, cerând să se atribuie țării sale unele teritorii romanești de la granița de nord-vest a României (cca. 4. 000 km2, ce reprezentau aprox. 6% din suprafața României de atunci și 8,5% din populație).

Replica a venit din partea lui Gheorghe Tătărescu, la 2 septembrie 1946. Cu date istorice, demografice, economice etc., acesta a susținut punctul de vedere românesc și a respins cererile guvernului maghiar. De fapt, în teritoriul revendicat de Ungaria, dintr-o populație totala de 483.000 locuitori, numai 65.000 erau de origine etnică ungară. În fata argumentelor parții române și a realităților demografice expuse, la 5 septembrie comisia a votat, cu 10 voturi pentru și două împotrivp (Australia și Uniunea Sud – Africană) pentru menținerea hotărârii Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe din 7 mai 1946, privind anularea dictatului de la Viena și menținerea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 intre Ungaria și România.

Tot în cadrul Comisiei politice și teritoriale pentru România au fost dezbătute, în perioada 30 august 12 septembrie 1946, și alte cereri ale guvernului român de modificare a proiectului Tratatului de Pace. Dintre acestea, amintim:

a) modificarea datei de 12 septembrie 1944 că început al participării României la război alături de Puterile Aliate și Asociate cu data de 23 august 1944;

b) recunoașterea statutului țării de cobeligeranta;

c) specificarea faptului că România nu a luptat numai împotriva Germaniei, ci și a Ungariei.

Împotriva cererii de la punctul a) a luat cuvântul delegatul Ucrainei și, întrucât, conform procedurii, nimeni nu a susținut cererea României, aceasta a fost respinsă de comisie. Cererea de la punctul b) a fost susținută de delegații Ucrainei și Cehoslovaciei, cărora li s-au adăugat cei ai Franței și Bielorusiei; la vot, cererea a fost respinsă cu 8 voturi contra (Australia, Canada, Marea Britanie, India, Noua Zeelanda, SUA, Uniunea Sud – Africană și URSS), față de 4 voturi pentru.

Cererea de la punctul c) a fost și ea respinsă cu 4 voturi pentru (Ucraina, Cehoslovacia, Bielorusia și Noua Zeelandă) și 8 contra. Respingerea acestor cereri ale delegației române, pe deplin îndreptățite, a influențat de o manieră nefavorabilă țării noastre numeroase alte articole din Tratatul de Pace.

În ceea ce privește clauzele economice, în general au fost menținute formulările din proiectul de tratat, cu foarte mici modificări: reducerea plații daunelor cauzate supușilor Națiunilor Unite pe teritoriul României cu 25% (România solicita o reducere cu 80%), scoaterea din obligațiile României a daunelor ce se refereau la teritoriul ocupat de Ungaria etc.

Au fost însă respinse cererile profund îndreptățite ale delegației române privind limitarea despăgubirilor ce urmau să fie plătite de România pentru perioada de până la 23 august 1944, suprimarea scutirilor de taxe pentru țările Națiunilor Unite, recunoașterea dreptului României de a primi despăgubiri de la Germania și Ungaria, țări cu care s-a aflat în război după data de referință amintită etc.

O ultima încercare făcută de guvernul român, de a obține modificări în proiectul de tratat, a fost făcută la 13 noiembrie 1946. Într-un memoriu înaintat Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe întrunit la New York, executivul român revenea asupra problemei cobeligerantei, a recunoașterii creanțelor asupra Germaniei (în valoare de 1. 056 milioane mărci) etc. , dar și de aceasta data îmbunătățirile obținute au fost infime.

În forma schițată anterior, tratatul a fost semnat de România la 10 februarie 1947, la Paris. La 29 august 1947, când Parlamentul român a ratificat documentul. Gh. Tătărescu, viceprim-ministru și ministru al Afacerilor Străine, a făcut o trecere în revista a clauzelor favorabile sau mai puțin favorabile și, nu puține dintre acestea, chiar nedrepte. După ce a arătat dreptatea făcuta țării în problema Transilvaniei, Gh. Tătărescu a continuat:

“Tratatul în redacția lui definitivă cuprinde multe clauze grele și multe clauze injuste. Este în primul rând injust preambulul Tratatului, care nu acordă României calitatea de cobeligeranță. România socotește apoi injustă, după ce s-a făcut apel la armele ei pentru a grăbi victoria Națiunilor Unite, că armele acestea sa-i fie parte smulse din mână prin regimul clauzelor militare. De asemenea, România socotește injuste, în domeniul obligațiilor pentru restituiri și reparații, dispozițiile art. 24, care prevăd data de 1 septembrie 1939 drept data a începerii executării obligațiilor de restituire a drepturilor și intereselor Națiunilor Unite, când este cunoscut că România a intrat în război numai la 22 iunie 1941. Prin aceleași dispoziții, reparațiile sunt datorate și pentru perioada de după 23 august 1944, când pagubele resortisanților au fost provocate de armatele germane și ungare.

Este în special injustă clauza prevăzută în art. 28, care obliga România să renunțe la toate creanțele sale împotriva Germaniei. România rămâne însă obligată să plătească Germaniei creanțele sale. Injustă este apoi clauza care ne obliga să restituim fără discriminare bunurile aflătoare în țară ce au aparținut resortisanților Națiunilor Unite.

Nu este just să restituim aurul primit din Germania drept plată a cerealelor și petrolului ridicate din România și nici să înapoiem materialul rulant intrat în serviciul căilor noastre ferate prin trafic normal, înainte de a fi primit înapoi materialul similar ieșit din țară în același mod sau pentru susținerea efortului de război alături de Națiunile Unite. Tratatul mai cuprinde și alte clauze împovărătoare, împotriva cărora am dus în timpul negocierilor o lupta continuă”.

Cu o economie distrusă de pe urma războiului, în condițiile unei secete severe, România a fost nevoită să facă față unor obligații economice împovărătoare. În loc să determine reluarea producției și să crească sensibil capacitatea de lucru a țării fapt ce ar fi asigurat inclusiv posibilitatea achitării datoriilor externe, condițiile impuse prin convenția de armistițiu și tratatul de pace au accelerat de-a dreptul descompunerea economiei naționale romanești.

Similar, în loc să încurajeze plasarea economiei românești în circuitul economiei mondiale, care ar fi avantajat inclusiv învingătorii, prevederile Tratatului de pace au izolat România și mai mult, plasând-o într-o zona închisă, ruptă și ea de schimbul mondial de bunuri. În loc să asigure existenta unui popor, sa-i valorifice rezultatele muncii sale, de care aveau nevoie alte spații europene și mondiale, tratatul de pace i-a privat pe români de ultimele lor mijloace de trai.

Din calculele economiștilor Ministerului de Finanțe al României, făcute la 12 februarie 1947, deci la doar două zile de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, rezulta că efortul făcut de statul român pentru aplicarea convenției de armistițiu, de la data semnării acesteia – 12 septembrie 1947 și până la adoptarea Tratatului de pace (reparații, cheltuieli de ocupație, restituiri, rechiziții, transferuri de creanțe germane și italiene etc. ), avea următoarea structura: întreținerea armatei sovietice 75 milioane de dolari anual; despăgubiri de război (eșalonat pe 8 ani) 300 milioane dolari; restituiri de bunuri 320 milioane dolari; bunuri prelevate neregulat 150 milioane dolari; reintegrarea în drepturi a Națiunilor Unite și a resortisanților respectivi – 200 milioane dolari, plus 50 milioane alte sarcini. Sa adăugăm aici faptul că, în același timp, România trebuia să renunțe la datoriile Germaniei, estimate la 200 milioane dolari.

În anul 1938, an de referința în economia româneasca, într-o “Românie Mare” cuprinzând 78 de județe, venitul național era aproximat la 880 milioane dolari. În 1944, când România (distrusă în mare parte de război) mai cuprindea doar 58 de județe și venitul național era cu cca. 50% mai mic, deci aprox. 440 milioane dolari, față de anul de vârf amintit. Rezultă de aici că pentru perioada septembrie decembrie 1944 venitul național nu putea depăși – luând în considerare un optim 150 milioane dolari. În anul 1945, venitul național românesc a fost de 519 milioane dolari, iar în anul 1946 s-a diminuat până la valoarea de 461 milioane dolari.

Pentru primele trei luni ale anului 1947, venitul național a ajuns la doar 110-115 milioane dolari. Rezultă așadar, pentru întreaga perioadă septembrie 1944-martie 1947, un venit național în sumă de 1230-1245 milioane dolari sau, după unele evaluări mai optimiste, 1283 milioane dolari.

În același interval de timp, România plătise, pe baza Convenției de armistițiu și a Tratatului de pace, cca. 1.200 milioane de dolari! Este, deci, ușor de făcut un calcul privind ce mai putea rămâne populației romanești pentru consum propriu. Documentul amintit arăta că în 1938, an considerat de referință în economia românească, mai ales în exportul de bunuri, acesta fusese de 165 milioane dolari (sau 250 milioane, la valoarea actualizată în 1947).

Însă în anul 1947 capacitatea de export a țării scăzuse la 20% față de 1938, mai precis la numai 50 milioane dolari (valoarea din acel an). Concluzia documentului, prin urmare, era sumbră. O cităm exact cum era ea formulată în documentul amintit:

“Ca să-și plătească fără nici o ajustare sau fără nici un sprijin extern sarcinile tratatului de pace, României i-ar trebui deci un sfert de secol; în acest timp, nici un progres nu ar mai fi permis, decât întreținerea capacității de plată; populația ar fi osândită la o permanentă și fără de ieșire viața de mizerie”.